Își mută privirea în sus, cercetând creasta arcuită a muntelui care, într-o zi senină ca aceea, părea atât de aproape și de sălbatic. În timp ce căuta în acest peisaj ceva care să-i înțeleagă dispoziția și să-i răspundă, nu izbuti decât să se gândească iar, cum mai tăcuse adesea, cât de ușor ar fi fost să
domine întreaga vale cu o singură mitralieră montată pe balustrada pe care acum o strângea cu ambele mâini.
VP - 48
Se întorcea agitat spre dormitor când surprinse cu colțul ochiului o mișcare de sub balcon.
∵
Patrick rămăsese în ascunzătoarea lui cât de mult putuse, dar acolo, la adăpost de soare, era frig, așa că ieși de sub tufiș și porni înapoi spre casă, cu o reticentă teatrală, prin iarba înaltă și uscată. Era greu să fii îmbufnat de unul singur. Simțea nevoia unui public mai larg, dar și-ar fi dorit să nu simtă
asta. Nu îndrăznea să pedepsească pe nimeni prin absența lui, deoarece nu era sigur că absența lui ar fi fost remarcată.
Merse încet, de unul singur, apoi se întoarse la marginea zidului și se opri ca să privească lung muntele mare aflat de cealaltă parte a văii. Formațiunile masive de pe creastă și cele mai mici împrăștiate pe pantele lui prindeau forme și fețe pe măsura dorinței lui Patrick. Un cap de vultur. Un nas grotesc. O petrecere de pitici. Un bătrân cu barbă. O navă spațială, iar din fluiditatea fumurie pe care concentrarea lui o dădea pietrei se formau nenumărate profiluri leproase și obeze, cu orbite găunoase. După o vreme, nu mai recunoscu la ce se gândea și, așa cum vitrina unui magazin îl împiedică uneori pe privitor să vadă obiectele din spatele geamului și îl aruncă, în schimb, într-o îmbrățișare narcisistă, mintea lui Patrick ignoră
fluxul impresiilor venite din lumea exterioară, fixându-l asupra unui vis cu ochii deschiși pe care după aceea nu ar mai fi putut să-l descrie.
Gândul la masa de prânz îl aduse înapoi în prezent, însoțit de o puternică
senzație de neliniște. Cât era ceasul? Întârziase? Oare Yvette mai era acolo, ca să vorbească cu el? Avea să fie nevoit să mănânce singur cu tatăl lui?
Chiulurile mentale ale lui Patrick erau urmate întotdeauna de dezamăgire. Îi făcea plăcere senzația de vacuitate, dar după aceea, când o depășea și nu-și mai amintea la ce se gândise, se speria.
Patrick începu să alerge. Era convins că pierduse prânzul. Era întotdeauna la două fără un sfert și, în mod normal, Yvette ieșea și îl striga, dar dacă fusese ascuns între tufișuri era posibil să n-o fi auzit.
Când ajunse în fața bucătăriei, o văzu prin ușa deschisă pe Yvette, care spăla salată la chiuvetă. Îl durea într-o parte de la alergat și, acum când își dădea seama că mai era ceva până la prânz, se rușină de pripa lui disperată.
Yvette îi făcu semn cu mâna de la chiuvetă, dar el nu voia să pară grăbit, așa că îi făcu și el cu mâna și trecu încet prin fața ușii, ca și cum ar fi avut și el o treabă de care trebuia să se ocupe. Se hotărî să mai verifice o dată dacă
putea găsi broasca norocoasă din copac, după care să se întoarcă și să stea cu Yvette.
După ce dădu colțul casei, Patrick se urcă pe zidul scund de la marginea exterioară a terasei și merse în echilibru pe el, pe lângă prăpastia de cinci VP - 49
metri din stânga lui. Parcurse întreaga lungime a zidului, apoi sări înapoi jos.
Era în vârful scărilor grădinii, de unde se vedea smochinul, când îl auzi pe tatăl lui strigând:
— Să nu te mai văd vreodată că faci asta!
Patrick tresări. De unde venea vocea? La el striga?
Se răsuci și se uită în spate. Inima îi bătea cu putere, îl auzea deseori pe tatăl lui strigând la alții, mai ales la mama lui, iar asta îl îngrozea și îl făcea să-i vină să fugă. Dar de data asta trebuia să rămână nemișcat și să asculte, pentru că voia să înțeleagă ce nu era în regulă și dacă el era de vină.
— Vino aici imediat!
Acum Patrick știa de unde venea vocea. Ridică privirea și îl văzu pe tatăl lui aplecat peste balcon.
— Cu ce-am greșit? întrebă el, însă prea încet ca să poată fi auzit.
Tatăl lui părea atât de furios, încât Patrick își pierdu complet încrederea în nevinovăția lui. Încercă, din ce în ce mai alarmat, să deducă din furia tatălui său care ar fi putut să fie delictul lui.
La momentul la care urcă scările abrupte către dormitorul tatălui său, Patrick era dispus să-și ceară iertare pentru orice, dar încă simțea o dorință
sâcâitoare de a ști pentru ce își cerea iertare. Se opri în ușă și întrebă iar, de data asta audibil:
— Cu ce-am greșit?
— Închide ușa după tine, spuse tatăl lui. Și vino aici.
Tatăl lui părea dezgustat de obligația pe care copilul i-o impusese.
În timp ce străbătea încet încăperea, Patrick încercă să se gândească la o modalitate de a-l îmbuna pe tatăl lui. Poate că dacă spunea ceva inteligent avea să fie iertat, dar se simțea extraordinar de stupid și nu putea decât să
se gândească la nesfârșit: doi ori doi fac patru, doi ori doi fac patru. Încercă
să-și amintească ceva ce remarcase în dimineața aceea sau orice altceva, absolut orice care ar fi putut să-l convingă pe tatăl lui că „observase totul”.
Dar mintea lui era eclipsată de umbra prezenței tatălui său.
Se opri lângă pat, privind fix cuvertura verde, cu păsări și focuri mari pe ea. Când vorbi, tatăl lui o făcu pe un ton obosit:
— Va trebui să te bat.
— Dar cu ce-am greșit?
— Știi foarte bine ce ai făcut, spuse tatăl lui cu o voce rece și nimicitoare, care lui Patrick i se păru copleșitor de convingătoare.
Dintr-odată, i se făcu rușine pentru toate greșelile lui. Întreaga lui existență părea contaminată de eșec. Dintr-o mișcare, tatăl lui îl înșfacă de gulerul cămășii. Se așeză pe pat, îl ridică pe Patrick pe coapsa dreaptă și își scoase papucul galben din piciorul stâng. În mod normal, astfel de manevre VP - 50
