În timpul prânzului, David simți că poate își împinsese puțin prea departe disprețul față de pudibonderia clasei de mijloc. Nici măcar la barul Clubului Cavaleriei și Regimentului de Gardă nu te puteai lăuda cu un incest homosexual și pedofil cu încrederea unei primiri favorabile. Cui ar fi putut să-i spună că-și violase fiul în vârstă de cinci ani? Nu-i venea în minte nici o singură persoană care n-ar fi preferat să schimbe subiectul, iar unele s-ar fi comportat mult mai rău de atât. Experiența însăși fusese scurtă și animalică, dar nu întru totul neplăcută. David îi zâmbi lui Yvette, spuse că era lihnit și se servi cu frigărui de miel și fasole boabe.
— Monsieur a cântat la pian toată dimineața.
— Și am cântat cu Patrick, adăugă David pios.
Yvette spuse că la vârsta asta copiii erau atât de epuizanți.
— Epuizanți! o aprobă David.
Yvette ieși din încăpere, și David își turnă încă un pahar din vinul Romanée-Conti pe care îl scosese din pivniță pentru cină, dar decisese să-l bea de unul singur. Mai existau și alte sticle și mergea foarte bine cu mielul.
„Doar ce-i mai bun, altfel mai bine nimic”: ăsta era mottoul după care își ducea el viața, atâta timp cât „mai bine nimic” nu se întâmpla în realitate.
Fără nicio îndoială, David era un senzualist, iar în privința acestui ultim episod nu făcuse nimic periculos din punct de vedere medical, doar puțină
frecare între fese, ceva ce băiatului oricum i s-ar fi întâmplat la școală, la momentul potrivit. Dacă săvârșise vreo infracțiune, aceasta era de a se fi ocupat prea asiduu de educația fiului său. Era conștient că avea deja șaizeci de ani, existau atâtea lucruri pe care putea să-l învețe și atât de puțin timp.
Scutură micul clopoțel de lângă farfurie, și Yvette se întoarse în sufragerie.
— Excelent mielul, spuse David.
— Monsieur ar vrea tartă Tatin?
Din păcate, David nu mai avea loc pentru tartă Tatin. Poate că Yvette ar fi putut să-l ispitească pe Patrick să mănânce puțină tartă la ceai. El voia doar cafea. Putea Yvette să i-o aducă în salon? Sigur că putea.
Picioarele lui David înțepeniseră și când se ridică de pe scaun se clătină
câțiva pași, inspirând energic printre dinți. „Fir-ar a naibii”, spuse el cu voce tare. Dintr-odată, își pierduse toată toleranța față de durerea lui reumatică și hotărî să se ducă la etaj, în baia lui Eleanor, un paradis farmaceutic. Foarte VP - 54
rar lua analgezice, preferând un flux constant de alcool și de conștiință a propriului eroism.
Deschise dulăpiorul de sub chiuveta lui Eleanor și fu izbit de splendoarea și varietatea flacoanelor și a sticluțelor: transparente, galbene sau închise la culoare, portocalii cu capac verde, din plastic sau din sticlă, din cinci-șase țări, toate îndemnându-l pe consumator să nu depășească doza prescrisă.
Existau până și folii inscripționate cu Seconal și Mandrax – furate își imagină
David, din dulăpioarele din băile altora. Scormoni printre barbiturice, stimulente, antidepresive și somnifere, dar găsi surprinzător de puține analgezice. Scosese la lumină doar o sticluță cu codeină, niște Diconal și câteva coproxamol, când descoperi, în spatele dulăpiorului, o sticluță de tablete de opium cu glazură dulce pe care le prescrisese cu doar doi ani în urmă soacrei lui, pentru a-i atenua diareea incontrolabilă asociată cu cancerul ei intestinal. Acest ultim act de milă hipocratică, mult după sfârșitul scurtei lui cariere medicale, îl umplu de nostalgie față de arta vindecătorului.
Pe o etichetă fermecător de demodată de la farmacia Harris de pe St James’s Street scria: „Opiu (Catalog pastile 0,6)”, dedesubt „Ducesa de Valençay” și, în sfârșit, „A se lua la nevoie”. Dat fiind că mai erau câteva zeci de tablete, probabil că soacra lui murise înainte să capete dependență de opiu. O eliberare milostivă, reflectă el în timp ce băga sticluța în buzunarul sacoului cu imprimeu în carouri. Ar fi fost prea exasperant ca, pe lângă toate celelalte, să mai fi fost și dependentă de opiu.
David își turnă cafea într-o ceașcă de porțelan rotundă și subțire din secolul al XVIII-lea, decorată cu cocoșei aurii cu portocaliu care se băteau sub un copac auriu cu portocaliu. Scoase sticluța din buzunar, răsturnă în palmă trei tablete și le înghiți cu o gură de cafea. Însuflețit de ideea de a se odihni confortabil sub influența opiului, sărbători acest fapt cu niște brandy făcut în anul nașterii lui, un cadou pentru sine însuși care, așa cum îi spusese lui Eleanor atunci când ea achitase o lădiță întreagă, îl ajuta să se împace cu ideea că îmbătrânea. Pentru a desăvârși tabloul mulțumirii lui, își aprinse un trabuc și se așeză pe un fotoliu adânc de la fereastră, cu un exemplar uzat din Jorrocks’ Jaunts and Jollities de Surtees. Citi cu plăcere familiară prima frază, „Ce vânător cuviincios de la oraș nu și-a amânat, la vremea lui, cea mai urgentă treabă – poate nunta sau chiar înmormântarea nevestei – ca să
poată «înfrunta dimineața» împreună cu renumita haită a Ogarilor Comunali din Surrey?”
∵
Când se trezi, câteva ore mai târziu, David se simți legat de un somn turbulent prin mii de fire mici și elastice. Ridică încet privirea de la crestele și văile pantalonilor și se concentră asupra ceștii de cafea. Aceasta părea să
VP - 55
aibă un inel subțire și luminos în jurul conturului ei și să plutească puțin mai sus de suprafața măsuței rotunde pe care se afla. David fu tulburat, dar și fascinat atunci când observă că unul din cocoșeii aurii cu portocaliu ciugulea foarte încet ochiul celuilalt. Nu se așteptase să aibă halucinații. Chiar dacă
extraordinar de eliberat de durere, era îngrijorat de lipsa controlului pe care o implica halucinația.
Fotoliul i se păru făcut din brânză topită atunci când se săltă cu greu din el, iar traversarea camerei îi aminti de urcarea unei dune de nisip. Își turnă
două pahare de cafea rece și le dădu pe gât, sperând să se trezească înainte ca Eleanor să ajungă cu Nicholas și fata aceea a lui.
Ar fi vrut să se ducă la o plimbare energică, dar nu se putea abține să nu admire strălucirea luxuriantă a ambianței. Îl captivă în mod special bufetul chinezesc negru și siluetele pitorești cioplite pe suprafața lui lăcuită. Lectica în care un mandarin important se apleca în față și umbrela pe care o țineau deasupra lui servitorii cu pălării de paie turtite începură să se învârtă
șovăitor.
David se smulse de această scenă animată și ieși afară. Înainte să poată
afla dacă aerul proaspăt îi alungă greața și îi redă controlul pe care și-l dorea, auzi zgomotul mașinii lui Eleanor apropiindu-se pe alee. David se întoarse, își luă cartea de Surtees și se retrase în bibliotecă.
După ce Anne fusese lăsată acasă la Victor, Nicholas o înlocuise pe locul pasagerului din față. Bridget se tolănise în spate, somnoroasă. Eleanor și Nicholas discutaseră despre oameni pe care ea nu-i cunoștea.
— Aproape uitasem ce minunat e aici, zise Nicholas în timp ce se apropiau de casă.
— Eu am uitat complet, replică Eleanor, și eu locuiesc aici.
— Ah, Eleanor, ce trist e că spui asta, zise Nicholas. Spune-mi repede că
nu e adevărat, altfel n-o să-mi pice bine ceaiul.
— Bine, se învoi Eleanor, coborând geamul electric ca să arunce țigara, nu e adevărat.
— Bravo! zise Nicholas.
