Pentru a umple tăcerea, îi spuse lui David că în urmă cu o zi fusese la parastasul lui Jonathan Croyden.
— Ți se pare că zilele astea mergi la mai multe parastase sau la mai multe nunți? întrebă David.
— În continuare primesc mai multe invitații la nuntă, dar îmi dau seama că îmi plac mai mult parastasele.
— Pentru că nu trebuie să duci un cadou?
— Ei, asta contează mult, dar mai ales pentru că participanții sunt de mai bună calitate atunci când moare cineva cu adevărat distins.
— Dacă nu cumva i-au murit toți prietenii înaintea lui.
— Asta, bineînțeles, e inadmisibil, spuse Nicholas categoric.
— Strică toată petrecerea.
— Absolut.
— Mă tem că mie nu-mi plac parastasele, spuse David, trăgând un fum din trabuc. Nu doar pentru că nu-mi pot imagina ce anume din viața majorității oamenilor ar merita sărbătorit, ci și pentru că intervalul dintre VP - 58
înmormântare și parastas e de obicei atât de lung, încât, departe de a reaprinde spiritul unui prieten dispărut, nu face decât să arate cât de ușor poți trăi fără el.
David suflă spre vârful trabucului, care începu să licărească puternic.
Opiul îl făcea să i se pară că ascultă pe altcineva care vorbește.
— Morții sunt morți, continuă el, și adevărul e că uiți oamenii atunci când ei încetează să mai vină la cină. Există și excepții, bineînțeles – și anume cei pe care îi uiți în timpul cinei.
Prinse cu trabucul o furnică rătăcită care încerca să fugă, cu antenele pârjolite de ultimul raid incendiar.
— Dacă chiar ți-e dor de cineva, mai bine faci ceva ce vă plăcea amândurora să faceți împreună, ceea ce, în afara cazurilor mai bizare, e puțin probabil să însemne să stai îmbrăcat în palton negru într-o biserică în care trage curentul și să spui rugăciuni.
Furnica fugi cu o viteză uimitoare și era pe punctul de a ajunge în celălalt capăt al zidului, când David se întinse puțin și o atinse ușor, cu precizie de chirurg. Furnica muri zvârcolindu-se violent, cu pielea arsă.
— Ar trebui să mergi doar la parastasele dușmanilor. Pe lângă plăcerea de a le supraviețui, există și șansa unui armistițiu. Iertarea e foarte importantă, nu credeți?
— Dumnezeule, da, aprobă Bridget, mai ales să-i faci pe ceilalți să te ierte.
David îi zâmbi încurajator până când o văzu pe Eleanor ieșind pe ușă.
— Ah, Eleanor, zâmbi Nicholas larg, cu o plăcere exagerată, tocmai discutam despre parastasul lui Jonathan Croyden.
— Presupun că e sfârșitul unei epoci, rosti Eleanor.
— Într-adevăr, a fost ultimul om în viață care s-a dus travestit la o petrecere a lui Evelyn Waugh, spuse Nicholas. Se zicea despre el că se îmbracă mult mai bine ca femeie decât ca bărbat. A inspirat o întreagă
generație de englezi. Ceea ce îmi aduce aminte, după slujbă m-am întâlnit cu un indian foarte obositor și slugarnic, care pretindea că v-a vizitat cu puțin înainte de a sta la Jonathan, la Cap Ferrat.
— Trebuie să fi fost Vijay, spuse Eleanor. Victor l-a adus aici.
— El e, încuviință Nicholas din cap. Părea să știe că o să vin aici. Absolut extraordinar, dat fiind că nu mai dădusem ochii cu el în viața mea.
— E disperat să fie monden, explică David, așa că știe despre oamenii cu care nu s-a întâlnit niciodată mai multe decât știe despre orice altceva.
Eleanor se așeză pe un scaun alb fragil, cu pernă albastră uzată pe șezutul rotund. Se ridică imediat și trase scaunul mai spre umbra smochinului.
— Ai grijă să nu strivești smochinele, spuse Bridget.
Eleanor nu răspunse.
VP - 59
— Ar fi păcat să se irosească, adăugă Bridget pe un ton nevinovat, aplecându-se ca să ia o smochină de pe jos. Asta e perfectă. Duse smochina la gură. Nu e ciudat că pielița lor e albă și mov în același timp? continuă ea.
— Ca un bețiv cu emfizem, spuse David, zâmbindu-i lui Eleanor.
Bridget deschise gura, își rotunji buzele și împinse smochina înăuntru.
Simți dintr-odată ceea ce mai târziu avea săi descrie lui Barry drept „o vibrație foarte puternică” din partea lui David, „ca și cum mi-ar fi băgat pumnul în pântec”. Bridget înghiți smochina, dar simți nevoia fizică de a se ridica de pe șezlong și de a se îndepărta de David.
Se duse lângă zidul de deasupra terasei grădinii și, pentru a-și explica acțiunea bruscă, întinse brațele, contemplând priveliștea, și spuse:
— Ce zi perfectă!
Nimeni nu răspunse. Bridget admiră peisajul, încercând să mai spună
ceva, și zări o mișcare ușoară în celălalt capăt al grădinii. La început i se păru că era un animal ghemuit sub păr, dar când acesta se ridică, văzu că era un copil.
— E fiul vostru? întrebă ea. Cel cu pantaloni roșii.
