Așa cum un romancier se poate întreba uneori de ce inventează personaje care nu există și le pune să facă lucruri care nu au importanță, la fel și un filosof poate să se întrebe de ce inventează lucruri care nu se pot întâmpla, ca să stabilească cum trebuie să stea lucrurile. După o lungă neglijare a subiectului său, Victor nu era foarte convins că imposibilitatea e cea mai bună cale către necesitate, dar poate că ar fi fost dacă ar fi reexaminat recent cazul extrem al lui Stolkin, în care „oamenii de știință îmi distrug creierul și trupul, apoi fac din materie nouă o copie a Gretei Garbo”. Cum ai fi putut să
nu fii de acord cu Stolkin că „atunci n-ar exista nicio legătură între mine și persoana rezultată”?
Cu toate astea, a crede că știi ce s-ar întâmpla cu simțul identității unei persoane al cărei creier e tăiat în jumătate și distribuit unor gemeni identici părea, cel puțin deocamdată, înainte ca Victor să se arunce din nou în torentul dezbaterii filosofice, un prost înlocuitor al unei descrieri inteligente a ceea ce înseamnă să știi cine ești.
VP - 62
Victor se duse înăuntru ca să aducă flaconul familiar de tablete Bisodol pentru indigestie. Ca de obicei, își mâncase sandvișul prea repede, împingându-l pe gât în jos ca un înghițitor de săbii. Se gândi, cu o nouă
înțelegere, la remarca lui William James că sinele constă mai ales din
„mișcări specifice din cap și dintre cap și gât”, chiar dacă mișcările specifice de mai jos, din stomac și măruntaie, i se păreau a fi cel puțin la fel de personale.
Când se așeză iar, se imagină pe sine gândind și încercă să suprapună
această imagine pe vidul lui interior. Dacă el era, practic, o mașină de gândit, atunci avea nevoie de mentenanță. În după-amiaza aceea îl preocupau nu problemele de filosofie, ci problema cu filosofia. Și totuși, cele două
deveneau atât de des imposibil de distins. Wittgenstein spusese că tratarea unei chestiuni de către filosof e ca tratarea unei boli. Dar care era tratamentul? Purgarea? Lipitorile? Antibiotice împotriva infecțiilor limbajului? Tablete pentru indigestie, se gândi Victor râgâind ușor, care să
ajute la distrugerea masei amorfe a senzației?
Atribuim gândurile unor gânditori pentru că așa vorbim, dar nu e necesar să spunem că anumite persoane sunt gânditorii acelor gânduri. Totuși, se gândi Victor alene, de ce să nu ne înclinăm în fața cererii populare cu această
ocazie? În ceea ce privește creierele și mințile, oare chiar exista o problemă
referitoare la două fenomene categoric diferite, funcționarea creierului și conștiența, care aveau loc simultan? Sau era problema cu categoriile?
Victor auzi de la poalele dealului o portieră trântită. Trebuia să fie Eleanor, care o lăsa pe Anne în capătul aleii. Victor deschise ceasul, se uită să
vadă cât era ora și îl închise la loc. Ce realizase? Aproape nimic. Nu era una dintre acele zile neproductive în care era derutat de abundență și rămânea flămând precum măgarul lui Buridan, între doi baloți de fân la fel de hrănitori. Lipsa de astăzi a progresului era mai profundă.
O urmări pe Anne cum dă ultimul colț al aleii, dureros de strălucitoare în rochia ei albă.
— Salut, spuse ea.
— Bună, spuse Victor, cu o melancolie copilărească.
— Cum merge?
— Ah, a fost un efort destul de inutil, dar presupun că e bine să faci un efort de orice fel.
— Nu disprețui efortul inutil, spuse Anne, se fac afaceri bune cu el.
Biciclete care nu merg niciunde, o lungă plimbare către nicăieri pe o bandă
rulantă de cauciuc, obiecte grele pe care nici măcar nu trebuie să le ridici.
Victor rămase tăcut, privindu-și lung singura propoziție. Anne își puse mâinile pe umerii lui.
VP - 63
— Deci, nu există nicio noutate importantă despre cine suntem?
— Mă tem că nu. Bineînțeles, identitatea personală e o ficțiune, pură
ficțiune. Dar am ajuns ia concluzia aceasta prin metoda greșită.
— Care anume?
— Fără să mă gândesc la asta.
— Dar asta e ceea ce vor să zică englezii când spun despre cineva că „Are o atitudine foarte filosofică”, nu-i așa? Vor să spună că cineva a încetat să se mai gândească la ceva.
Anne își aprinse o țigară.
— Chiar și așa, rosti Victor cu voce joasă, gândirea mea de astăzi îmi amintește de un student belicos de-al meu care mi-a spus că seminariile noastre „nu trec de Testul «și ce-i cu asta»”.
Anne se așeză pe marginea mesei lui Victor și își scoase unul din pantofii de pânză cu degetul mare al celuilalt. Îi plăcea să vadă că Victor lucrează iar, chiar și fără succes. Își puse piciorul desculț pe genunchi și zise:
— Spune-mi, domnule profesor, este acesta piciorul meu?
— Păi, unii filosofi ar zice că, în anumite circumstanțe, spuse Victor luându-i piciorul în căușul palmelor, acest lucru ar depinde de faptul că
piciorul simte sau nu durere.
— Dar de ce n-ar putea piciorul să simtă plăcere?
— Păi, spuse Victor, reflectând solemn la această întrebare absurdă, în filosofie, ca și în viață, cel mai probabil e ca plăcerea să fie o halucinație.
