Lui Victor îi plăcea să se lase convins. Ridică privirea spre ea, ca un copil supus.
— O să încerc, spuse el modest.
Anne străbătu semiîntunericul din bucătărie și urcă scările spiralate. Se bucura că, pentru prima oară de dimineața devreme, era singură și își dori să facă imediat o baie. Lui Victor îi plăcea să lenevească în cadă, manevrând robinetele cu degetul mare de la picioare, și Anne știa cât de irațional de dezamăgit era dacă apa aburindă se termina în timpul acestei importante ceremonii. În plus, dacă făcea baie acum, putea să zacă în pat și să citească
vreo două ore, înainte să meargă la cină.
Deasupra cărților de lângă patul ei era Adio, Berlin, și Anne se gândi că ar fi fost mult mai plăcut să recitească asta, decât să se afunde în siniștrii cezari. De la gândul la Berlinul antebelic, mintea îi sări din nou la remarca pe care o făcuse despre camera dușurilor de la Auschwitz. Oare ceda, se întrebă
Anne, acelei nevoi englezești de a fi glumeț? Se simțea mânjită și epuizată de o vară în care își consumase resursele morale de dragul unor efecte conversaționale minore. Simțea că fusese pervertită în mod subtil de manierele englezești abile și comode, de nevoia profilactică de ironie, de teama teribilă de a nu fi „plicticoasă” și de plictiseala modalităților în care ei evitau cu asiduitate și îndeaproape această soartă.
Mai presus de orice, ceea ce o obosea era ambivalența lui Victor față de aceste valori. Anne nu mai era în stare să-și dea seama dacă Victor e agent dublu, un scriitor serios care se prefăcea în fața oamenilor importanți –
pentru care familia Melrose era doar un exemplu destul de pătat –, că era un VP - 68
admirator devotat al nulității lejere a vieții lor. Sau poate că era un triplu agent care se prefăcea în fața ei că nu acceptase mita de a fi primit la periferia lumii lor.
Anne luă, sfidător, Adio, Berlin și se îndreptă spre baie.
Soarele dispăru devreme în spatele acoperișului casei înalte și înguste. La masa de sub platan, Victor își îmbrăcă din nou puloverul. Se simțea în siguranță în puloverul voluminos, auzind zgomotul îndepărtat al apei de la baia lui Anne. Scrise o propoziție cu mâna lui ca un păianjen, apoi încă una.
VP - 69
10.
Dacă David își adjudecase cel mai important tablou din casă, cel puțin Eleanor își asigurase cel mai mare dormitor. Era în celălalt capăt al coridorului și draperiile lui rămâneau trase întreaga zi, ca să protejeze câteva desene italiene fragile de soarele dogoritor.
Patrick ezită în ușa dormitorului mamei lui, așteptând să fie observat.
Întunericul făcea camera să pară și mai mare, mai ales atunci când briza mișca draperiile și o lumină instabilă arunca umbre pe pereți. Eleanor stătea la birou, cu spatele la Patrick, și scria un cec pentru Fondul Salvați Copiii, organizația ei de caritate preferată. Nu auzi că fiul ei intrase în cameră decât atunci când el apăru lângă scaunul ei.
— Bună, dragul meu, spuse ea cu o afecțiune disperată care suna ca o convorbire telefonică la mare distanță. Ce-ai făcut azi?
— Nimic, spuse Patrick privind în podea.
— Te-ai plimbat cu tati? întrebă Eleanor curajos.
Simțea insuficiența întrebărilor ei, dar nu putea să-și învingă groaza că
ele vor primi un răspuns sumar.
Patrick scutură din cap. O creangă se legănă în fața ferestrei și Patrick se uită cum umbra frunzelor ei tremură deasupra galeriei. Draperiile se umflară ușor și căzură iar, ca niște plămâni înfrânți. Mai încolo pe coridor, o ușă se trânti. Patrick se uită la dezordinea de pe biroul mamei lui, plin de scrisori, plicuri, agrafe, elastice, creioane și o serie de carnete de cecuri de diferite culori. Lângă o scrumieră plină era un pahar gol de șampanie.
— Să duc paharul la parter? întrebă el.
— Ce băiat atent, se extazie Eleanor. Poți să-l duci jos și să i-l dai lui Yvette. Ești foarte amabil.
Patrick încuviință solemn din cap și luă paharul. Eleanor se minuna cât de bun se dovedea a fi fiul ei. Poate că oamenii se nășteau într-un fel sau altul și principalul era să nu te amesteci prea mult.
— Mulțumesc, dragul meu, spuse ea răgușit, întrebându-se ce altceva ar fi trebuit ea să facă.
Se uită cum Patrick iese din cameră, cu piciorul paharului bine strâns în mâna dreaptă.
În timp ce cobora scările, Patrick îi auzi pe tatăl lui și pe Nicholas vorbind în celălalt capăt al coridorului. Temându-se dintr-odată că o să cadă, începu să coboare așa cum făcea când era mic, punând un picior în față și apoi VP - 70
aducându-l pe celălalt ferm lângă el, pe aceeași treaptă. Trebuia să se grăbească, să nu cumva să-l ajungă din urmă tatăl lui, dar, dacă se grăbea, putea să cadă. Îl auzi pe tatăl lui spunând „Îi propunem la cină, sunt sigur că
o să fie de acord”.
Patrick încremeni pe trepte. Vorbeau despre el. Aveau să-l facă să fie de acord. Strânse cu înverșunare în mână piciorul paharului și simți un val de rușine și teroare. Ridică privirea spre tabloul de pe scări și își imagină că
rama acestuia se repede prin aer și își înfige colțul ascuțit în pieptul tatălui său, iar un alt tablou șuieră pe coridor și retează capul lui Nicholas.
— Ne vedem la parter peste o oră sau două, spuse Nicholas.
— Corect, spuse tatăl lui.
Patrick auzi cum ușa lui Nicholas se închide și ascultă atent pașii tatălui său care se apropiau pe coridor. Oare se ducea în dormitorul lui sau cobora scările? Patrick ar fi vrut să se miște, dar puterea de a se mișca îl părăsise din nou. Își ținu respirația, în timp ce pașii se opreau.
David era pe coridor, împărțit între a o vizita pe Eleanor, pe care era întotdeauna furios din principiu, și a se duce să facă baie. Opiul care atenuase durerea perpetuă a trupului său îi slăbea acum dorința de a-și insulta soția. După câteva momente de reflecție asupra acestei alegeri, David intră în dormitorul lui.
Patrick știa că din vârful scărilor nu putea fi văzut, dar când auzise pașii oprindu-se, încercase să respingă imaginea tatălui său cu o concentrare de aruncător de flăcări. Mult timp după ce David intrase în baie, Patrick nu acceptă faptul că pericolul trecuse. Când relaxă strânsoarea asupra paharului, baza și jumătate din piciorul acestuia îi alunecară din mână, spărgându-se de treapta de sub el. Patrick nu putea înțelege cum se rupsese paharul. Luă din mână restul paharului și observă în mijlocul palmei o mică
tăietură. Abia când văzu că sângerează înțelese ce se întâmplase și, știind că
trebuia să-l doară, simți în sfârșit usturimea ascuțită a tăieturii.
Era îngrozit că avea să fie pedepsit pentru că scăpase paharul. Acesta i se rupsese în mână, dar ei n-aveau să creadă niciodată asta, aveau să spună că
