— Da, spuse Victor ferm, mâine trebuie să mă trezesc devreme, ca să
avansez cu lucrul.
Se ridică în picioare și începu să le mulțumească lui Eleanor și David, înainte ca ei să apuce să-și pregătească protestele obișnuite.
De fapt, David abia ridică privirea. Continuă să-și treacă unghia degetului mare în jurul capătului sigilat al trabucului.
— Știți pe unde se iese, spuse el ca răspuns la mulțumirile lor, sper că mă
veți ierta dacă nu vin să-mi iau la revedere.
— Niciodată, spuse Anne, mai serios decât intenționase.
Eleanor știa că există o formulă pe care toată lumea o folosea în aceste situații, dar o căută în zadar. De fiecare dată când se gândea la cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună, ele păreau să fugă după colț și să se piardă în mulțimea lucrurilor pe care n-ar fi trebuit să le spună. Propozițiile care se pierdeau cel mai ușor erau adesea cele mai monotone, cele pe care oamenii le observă abia atunci când nu sunt rostite: „M-am bucurat să vă văd… Nu mai stați puțin… Ce idee bună”.
Victor închise cu grijă ușa în urma lui, ca un om care nu voia să trezească
o santinelă adormită. Îi zâmbi lui Anne, care îi zâmbi la rândul ei. Își dădură
seama, dintr-odată, cât de ușurați erau să plece de la familia Melrose.
Începură să râdă încet și să se îndrepte pe vârfuri spre hol.
— Vreau să văd dacă Patrick mai e aici, șopti Anne.
— De ce șoptim? șopti Victor.
— Nu știu, șopti Anne.
Ridică privirea spre scări. Scările erau goale. În mod evident, Patrick se săturase să mai aștepte și se dusese înapoi în pat.
— Presupun că s-a culcat, îi spuse ea lui Victor.
Ieșiră pe ușa de la intrare și urcară treptele late spre mașina lor. Luna era mascată de un nor subțire și înconjurată de un cerc de lumină dispersată.
— Nu poți spune că n-am încercat, spuse Anne, am rezistat până când Nicholas și David au început să-și schițeze programul educațional. Dacă un prieten important de-al lor, cum ar fi George, s-ar simți singur și trist, s-ar duce cu avionul în Anglia și i-ar prepara cocteiluri cu martini și i-ar încărca puștile personal, dar când fiul lui David se simte singur și trist în camera de alături, se opun oricărei încercări de a-l face să fie mai puțin nefericit.
VP - 92
— Ai dreptate, spuse Victor deschizând portiera, până la urmă trebuie să
te opui cruzimii, cel puțin refuzând să iei parte la ea.
— Sub cămașa asta New & Lingwood, spuse Anne, e o inimă de aur.
∵
„Trebuie să plecați atât de devreme?” se gândi Eleanor. Asta era expresia.
Și-o amintise. „Mai bine mai târziu decât niciodată”, era altă expresie, nu neapărat adevărată în acest caz. Unele lucruri veneau prea târziu, prea târziu chiar în clipa în care se întâmplau. Alți oameni știau ce trebuiau să
spună, știau ce trebuiau să transmită, iar alții – cu totul alții – știau ce voiseră primii să spună. Dumnezeule, era beată! Când îi lăcrimau ochii, flăcările lumânărilor semănau cu o reclamă la băutură, despicându-se în așchii de lumină de culoarea mahonului. Nu era suficient de beată ca să-și oprească gândurile ezitante să bolborosească în noapte, împiedicând-o să se odihnească. Poate că acum putea să se ducă la Patrick. Cum-o-fi-chemând-o se furișase abil afară, imediat după plecarea lui Victor și Anne. Poate că
aveau s-o lase și pe ea să plece. Și dacă nu? Eleanor n-ar mai fi suportat încă
un eșec, nu mai putea să facă încă o reverență. Așa ca nu făcu nimic încă o bucată de vreme.
— „Dacă nimic nu contează, tu ești în fruntea listei mele”, cită Nicholas, cu un scâncet ușor de încântare. Trebuie să-l admiri pe Victor, care se străduiește atât de tare să fie convențional, pentru că nu are niciodată o prietenă pe deplin convențională.
— Aproape că nu există nimic mai distractiv decât contorsiunile unui snob evreu inteligent, spuse David.
— E foarte tolerant din partea ta că îl inviți în casă la tine, zise Nicholas cu vocea lui răsunătoare de judecător. Unii membri ai juriului ar putea considera că e prea tolerant, dar asta nu pot eu să spun.
Nicholas își potrivi o perucă imaginară.
— Deschiderea societății englezești a fost întotdeauna marea ei forță: antreprenorii și ariviștii de ieri – cei pe care îi chema Cecil, de exemplu – au devenit gardienii stabilității în doar trei-patru sute de ani. Totuși, nu există
niciun principiu, oricând de lăudabil ar fi în sine, care să nu poată fi pervertit. Tu și numai tu poți să decizi dacă deschiderea și generozitatea a ceea ce presa preferă să numească „cercurile conducătoare” a fost abuzată
în acest caz prin primirea în mijlocul nostru a unui intelectual periculos cu origini semite tulburi.
David rânji. Avea chef de distracție. La urma urmei, ceea ce salva viața de la oroare absolută era numărul aproape nelimitat al lucrurilor față de care puteai fi răutăcios. Acum nu mai trebuia decât să scape de Eleanor, care se VP - 93
zbătea în tăcere ca un gândac întors pe spate, să ia o sticlă de brandy și să se aștearnă la bârfe cu Nicholas. Era absolut perfect.
— Hai să mergem în salon, spuse el.
— Bine, încuviință Nicholas.
