din pahar. Aceasta căpătase gustul gheții topite, care nu-i plăcea, dar o plimbă prin gură, deoarece nu avea nimic anume să-i spună lui Eleanor.
Iritat de absența lui Bridget și temându-se de sosirea lui David, Nicholas așteptă să vadă care din ei avea să intre pe ușă. Se simți dezamăgit când Anne și Victor sosiră primii.
Anne își înlocuise rochia albă simplă cu una neagră tot simplă și ținea deja în mână o țigară aprinsă. Victor își învinsese neliniștea legată de hainele pe care să le îmbrace și purta în continuare puloverul gros și pestriț.
— Bună, îi spus e Anne lui Eleanor, sărutând-o cu afecțiune sinceră.
După ce saluturile luară sfârșit, Nicholas nu se putu abține să nu comenteze ținuta lui Victor.
— Dragul meu, arăți de parcă te-ai duce să pescuiești macrou în Hebride.
— De fapt, ultima oară am purtat puloverul ăsta, zise Victor întorcându-se și întinzându-i un pahar lui Anne, când a trebuit să mă întâlnesc cu un student care se chinuia cu teza lui de doctorat. Se numea „Abelard, Nietzsche, Sade și Beckett”, ceea ce spune ceva despre dificultățile pe care le avea.
„Chiar așa?”, se gândi Eleanor.
— Serios, zilele astea oamenii nu se dau înapoi de la nimic ca să-și ia doctoratul.
Victor se încălzea pentru rolul pe care credea că trebuie să-l joace în timpul cinei.
— Dar cum ți-a mers ție azi cu scrisul? întrebă Eleanor. M-am gândit toată
ziua la faptul că tu abordezi identitatea într-un mod nonpsihologic. Am înțeles bine?
Eleanor mințea, nu se gândise la asta.
VP - 78
— Absolut, spuse Victor. De fapt, am fost atât de obsedat de remarca ta, că dacă în minte există ceva, e cine ești tu, încât n-am putut să mă gândesc la nimic altceva.
Eleanor roși. Avea impresia că era luată peste picior.
— Mie mi se pare că Eleanor are dreptate, rosti galant Nicholas. Cum putem separa cine suntem noi de cine credem că suntem?
— Ah, aș îndrăzni să spun că nu putem, răspunse Victor, dacă decidem să
privim lucrurile astfel. Dar eu nu încerc să fac psihanaliză, o activitate care, întâmplător, va părea la fel de bizară precum cartografia medievală după ce vom avea o imagine precisă a modului în care funcționează creierul.
— Nimic nu-i place mai mult unui specialist decât să calce în picioare disciplina altuia, spuse Nicholas, care se temea că Victor avea să fie imposibil de plicticos în timpul cinei.
— Dacă poți numi asta disciplină, chicoti Victor. Inconștientul, despre care putem discuta doar atunci când încetează să fie inconștient, e un alt instrument medieval de cercetare care dă analistului posibilitatea de a trata negarea ca dovadă a opusului ei. Conform acestor reguli, spânzurăm un om care neagă că e criminal și felicităm un altul care afirmă că e.
— Respingi ideea că există inconștient? spuse Anne.
— Respingi ideea că există inconștient? repetă Nicholas afectat, doar pentru el, cu vocea lui de femeie americană isterică.
— Ce spun eu, explică Victor, e că dacă suntem controlați de forțe pe care nu le înțelegem, termenul pentru această stare de fapt e „ignoranță”.
Obiectez împotriva faptului că transformăm ignoranța într-un peisaj interior și pretindem că acest demers alegoric, care ar putea fi inofensiv sau chiar fermecător, dacă n-ar fi atât de scump și influent, e echivalentul unei științe.
— Dar îi ajută pe oameni, spuse Anne.
— Ah, promisiunea terapeutică, spuse Victor înțelept.
David îi studia de ceva timp din ușă, neobservat de nimeni, în afară de Eleanor.
— A, bună, David, spuse Victor.
— Salut, spuse Anne.
— Draga mea, e la fel de minunat ca întotdeauna să te văd, răspunse David. Se întoarse imediat dinspre ea și i se adresă lui Victor: Spune-ne mai multe despre promisiunea terapeutică.
— Dar de ce nu ne spui tu? spuse Victor. Tu ești medic.
— În destul de scurta mea carieră medicală, zise David cu modestie, am descoperit că oamenii își petrec întreaga viață imaginându-și că sunt pe punctul de a muri. Singura lor consolare e că într-o zi o să aibă dreptate.
VP - 79
Între ei și această tortură mentală nu există altceva decât autoritatea unui medic. Și asta e singura promisiune terapeutică care funcționează.
Nicholas era ușurat că David îl ignora, în timp ce Anne urmărea cu detașare modalitatea teatrală în care bărbatul începea să domine încăperea.
Ca un sclav dintr-o mlaștină plină de ogari, Eleanor tânjea să dispară și se ghemui încă și mai aproape de paravan.
David străbătu maiestuos încăperea, se așeză pe scaunul ducelui și se aplecă spre Anne.
— Spune-mi, draga mea, zise el, trăgând ușor de mătasea țeapănă a pantalonilor lui grena și încrucișându-și picioarele, ți-ai revenit după
sacrificiul complet inutil de a merge la aeroport împreună cu Eleanor?
