faptul că își dorea să compună muzică. Generalul observase că fiul lui își făcea de lucru cu pianul și estimase corect că o carieră militară ar fi înfrânat VP - 5
acest impuls efeminat. „Ar fi mai bine să intri în armată”, îi spusese el, oferindu-i fiului său un trabuc cu o camaraderie stângace.
Și totuși, lui Eleanor David i se păruse atât de diferit de tribul snobilor englezi mărunți și verișorilor îndepărtați care își petreceau timpul acolo, pregătiți pentru o urgență sau pentru un weekend, plini de amintiri care nici măcar nu erau ale lor, amintiri ale modului în care trăiseră bunicii lor, care de fapt nu era deloc modul în care trăiseră bunicii lor. Când îl cunoscuse pe David, Eleanor crezuse că el era prima persoană care o înțelegea cu adevărat. Acum, David era ultima persoană la care ea ar fi căutat înțelegere.
Era greu de explicat această schimbare, iar Eleanor încerca să se opună
tentației de a crede că în tot acest timp el așteptase ca banii ei să-i finanțeze fanteziile despre modul cum merita el să trăiască. Poate că, dimpotrivă, banii ei fuseseră cei care îl degradaseră. El încetase să mai practice medicina la puțin timp după ce se căsătoriseră. La început discutaseră să folosească o parte din banii ei pentru deschiderea unui azil pentru alcoolici. Într-un fel, reușiseră să facă asta.
Se gândi că ar putea să dea din nou peste David. Lăsă baltă rășina de pin de pe parbriz, se urcă în mașină și conduse Buick-ul greoi pe lângă trepte, pe aleea prăfuită, oprindu-se doar când ajunsese la jumătatea dealului. Se ducea acasă la Victor Eisen, astfel încât să poată pleca devreme spre aeroport împreună cu Anne, dar mai întâi trebuia să funcționeze. Sub scaunul șoferului era învelită o sticlă mică de brandy Bisquit. În geantă avea pastilele galbene care îi stimulau vigilența și pe cele albe pentru înlăturarea groazei și panicii pe care le aducea cu ea vigilența. Fiindcă o aștepta un drum lung cu mașina, luă patru, în loc de două pastile galbene, apoi, îngrijorată că
doza dublă ar fi putut s-o agite, luă două albe și bău cam jumătate de sticlă
de brandy, ca să poată înghiți pastilele. La început se cutremură violent, apoi, înainte chiar ca alcoolul să-i ajungă în sânge, simți cum zvâcnetul percutant al acestuia o umple de recunoștință și căldură.
Eleanor se lăsa pe scaunul pe a cărui margine stătuse până atunci și, pentru prima oară în acea zi, se recunoscu în oglindă. Își luă în posesie trupul, ca un somnambul care se urcă înapoi în pat după o expediție periculoasă. Văzu cum niște coțofene alb cu negru izbucnesc din vie, tăcute dincolo de geamul etanș, și acele pinilor care înțepau vertical cerul alburiu, măturat de două zile de vânt puternic. Porni din nou motorul și plecă, manevrând imprecis volanul pe drumurile abrupte și înguste.
Săturându-se de înecat furnici, David Melrose abandonă udatul grădinii.
De îndată ce această distracție înceta să mai aibă un obiect clar definit, îl cuprindea deznădejdea. Întotdeauna exista încă un cuib, încă o terasă plină
de cuiburi. Îndeletnicirile lui criminale aveau mai multă însuflețire dacă se VP - 6
gândea la cele șapte surori trufașe ale mamei lui, femei mândre și egoiste în fața cărora își etalase talentul la pian în copilărie.
David aruncă furtunul pe aleea de pietriș, gândindu-se cât de inutilă
devenise Eleanor pentru el. De prea mult timp era încremenită de groază.
Era ca și cum ai fi încercat să palpezi ficatul mărit al unui pacient, după ce demonstrasei deja că asta doare. Eleanor doar rareori se lăsa convinsă să se relaxeze.
David își aminti o seară din urmă cu doisprezece ani, când el o invitase la cină în apartamentul lui. Cât de încrezătoare era pe vremea aceea! Se culcaseră deja împreună, dar Eleanor continua să fie timidă față de el. Purta o rochie albă aproape dreaptă, cu buline negre mari. Avea douăzeci și opt de ani, dar părea mai tânără datorită tunsorii simple a părului ei blond și lins.
Lui David, Eleanor i se păruse drăguță într-un fel confuz, șters, însă ceea ce îl excita era neliniștea ei, exasperarea tăcută a unei femei care tânjește să se arunce în ceva important, dar nu știe ce-ar putea să fie asta.
David gătise o mâncare marocană, porumbei umpluți cu migdale. I-o servise lui Eleanor pe un pat de orez cu șofran, apoi luase farfuria.
— Vrei să faci ceva pentru mine? o întrebă el.
— Sigur, spuse ea. Ce?
David puse farfuria pe podea, în spatele scaunului ei, și spuse:
— Vrei să mănânci mâncarea fără să te folosești de cuțit și furculiță sau de mâini, s-o mănânci pur și simplu din farfurie?
— Ca un câine, vrei să spui? întrebă ea.
— Ca o fată care se preface că e câine.
— Dar de ce?
— Pentru că așa vreau eu.
David savura riscul pe care și-l asuma. Eleanor putea să refuze și să plece.
Dacă rămânea și făcea ce voia el, atunci devenea prizoniera lui. Ciudat era că
nici unuia din ei nu-i trecuse prin minte să râdă.
Supunerea, chiar și absurdă, era o adevărată ispită pentru Eleanor. Ar fi sacrificat lucruri în care nu voia să creadă – manierele la masă, demnitatea, mândria – pentru ceva în care voia să creadă: spiritul de sacrificiu.
Deșertăciunea gestului respectiv, faptul că nu folosea nimănui, făcuse ca el să pară mai pur la acel moment. Eleanor se lăsase în patru labe pe covorul persan uzat, cu palmele lipite de podea de o parte și de alta a farfuriei. Se aplecase să ia cu dinții o bucată de porumbel, cu coatele ieșindu-i în afară, și simțise presiunea de la baza șirei spinării.
Eleanor se trăsese în spate, cu mâinile sprijinite de genunchi, și mestecase în tăcere. Porumbelul avea un gust straniu. Ridicase puțin privirea și văzuse pantofii lui David, unul pe podea, cu vârful spre ea, celălalt VP - 7
spânzurat în aer, în apropierea ei. Eleanor nu se uită mai sus de genunchii picioarelor lui încrucișate, ci se aplecă iar, mâncând mai lacom de data asta, scormonind prin mormanul de orez ca să prindă o migdală cu buzele și scuturând ușor din cap ca să desprindă niște carne de porumbel de pe os.
Când ridică în sfârșit privirea spre el, unul din obraji îi era acoperit cu sos, iar de gura și nasul ei erau lipite câteva boabe de orez galben. Orice urmă de confuzie dispăruse de pe fața ei.
Preț de câteva clipe, David o adorase pentru că făcuse ce îi ceruse.
Întinsese piciorul și își trecuse ușor marginea pantofului peste obrazul ei.
Era complet fascinat de încrederea pe care Eleanor o avea în el, dar nu știa ce să facă cu ea, dat fiind că aceasta își atinsese deja scopul, anume de a demonstra că putea s-o facă să se supună.
A doua zi, David îi povestise lui Nicholas Pratt ce se întâmplase. Era una din zilele acelea în care o punea pe secretara lui să spună că era ocupat și se ducea să bea la club, departe de copiii febrili și femeile care pretindeau că
mahmureala lor era migrenă. Îi plăcea să bea sub plafonul albastru cu auriu al salonului de dimineață, unde se simțea întotdeauna urma trecerii oamenilor importanți. Membrii plictisitori, desfrânați și obscuri ai clubului se simțeau însuflețiți de această atmosferă de putere, așa cum micile șalupe amarate se ridică și coboară atunci când un iaht mare iese din port.
