Patrick urcă poteca unei pante abrupte, pe lângă un laur, și ieși la fântână.
Nu avea voie să se joace acolo. Era locul lui preferat dejoacă. Uneori se urca pe capacul putred și sărea pe el, prefăcându-se că era o plasă elastică.
Nimeni nu-l putea opri, și nici nu încercau prea des s-o facă. Lemnul era negru acolo unde vopseaua roz se cojise. Scârțâia periculos, făcându-i inima să bată mai repede. Patrick nu avea suficientă forță ca să ridice capacul de unul singur, dar când acesta era lăsat deschis aduna bolovani și bulgări de pământ ca să-i arunce în puț. Aceștia loveau apa cu un pleoscăit grav și dispăreau în întuneric.
Când ajunse în susul potecii, Patrick ridică sabia triumfător. Vedea capacul ridicat al fântânii și începu să caute o piatră bună, cea mai mare pe care o putea ridica și cea mai rotundă pe care o putea găsi. Cutreieră pe câmpul din jur și dezgropă o piatră roșiatică pe care o putea căra doar cu ambele mâini. O puse pe suprafața dreaptă de lângă gura puțului, se săltă în mâini până când picioarele i se desprinseră de pământ și privi în întunericul în care știa că se ascunde apa, aplecându-se cât de mult putea. Ținându-se cu mâna stângă, împinse piatra peste margine, auzi sunetul căderii ei și se uită
cum suprafața se sparge, iar apa tulburară surprinde lumina cerului și licărește inconstant înapoi. Era așa de grea și de neagră că părea mai 1 Sponge cake, ad litteram „prăjitură burete”.
VP - 12
degrabă petrol. Patrick strigă în puțul în care cărămizile uscate deveniseră
verzi și apoi negre. Dacă se apleca suficient, auzea ecoul umed al vocii lui Patrick decise să se cațăre pe peretele fântânii. Sandalele lui albastre tocite intrau în golurile dintre pietre. Voia să se ridice pe bordura de lângă
puțul deschis al fântânii. Mai făcuse asta o dată, pe o provocare, atunci când Andrew era acolo. Andrew stătea lângă fântână, spunând „Te rog, nu face asta, Patrick, te rog, dă-te jos, te rog, nu face asta”. Lui Patrick nu-i fusese frică atunci, chiar dacă lui Andrew îi era, dar acum, singur fiind, se simțea amețit, cum stătea pe vine pe bordură, cu spatele la apă. Se ridică în picioare foarte încet, îndreptându-se de spate, și simți invitația golului de lângă el trăgându-l înapoi. Era convins că, dacă se mișca, avea să alunece și-și strânse pumnii și degetele de la picioare ca să se oprească din clătinat. Privi foarte atent în jos, la pământul tare din jurul fântânii. Sabia lui era în continuare pe bordură și el voia s-o ia, pentru ca victoria lui să fie completă, așa că se aplecă atent, cu un imens efort de voință, sfidându-și teama care încerca să-i înfrâneze membrele, și prinse sabia de lama gri zgâriată și ciobită. După ce apucă sabia, își îndoi șovăitor genunchii și sări pe pământ, strigând „ura” și scoțând sunete de metal izbit în timp ce își ciopârțea inamicii imaginari. Lovi o frunză de laur cu latul sabiei, apoi împunse aerul de sub ea cu un geamăt morbid, prinzându-se în același timp de coaste. Îi plăcea să-și imagineze o armată romană ambuscată și pe cale de a fi zdrobită de barbari, când sosea el, comandantul soldaților speciali cu mantii purpurii, care era mai curajos decât oricine și salva armata de la o înfrângere de neînchipuit.
Când se ducea să se plimbe în pădure se gândea adesea la Ivanhoe, eroul unora din benzile lui desenate preferate, care secera copacii dintr-o parte și dintr-alta în timp ce mergea. Patrick trebuia să ocolească pinii, dar își imagina că avea puterea de a-și croi propria cale și că pășea maiestuos prin mica pădurice de la capătul terasei pe care stătea acum, doborând cu o singură lovitură fiecare copac din stânga și din dreapta lui. Citea în cărți unele lucruri, apoi se gândea mult la ele. Citise despre curcubeie într-o carte ilustrată siropoasă, dar apoi începuse să le vadă pe străzile din Londra după
ploaie, când benzina mașinilor păta asfaltul și apa se întindea în cercuri frânte purpurii, albastre și galbene.
Astăzi nu avea chef să meargă în pădure, așa că se hotărî să coboare sărind toate terasele. Era ca și cum ar fi zburat, dar unele ziduri erau prea înalte și trebuia să se așeze pe margine, să-și arunce sabia jos și să se coboare cât de mult putea înainte de a sări. Pantofii i se umplură cu solul uscat din jurul viței-de-vie și fu nevoit să-i descalțe de două ori și să-i întoarcă cu fundul în sus, ca să scuture pământul și pietricelele. Înspre VP - 13
fundul văii, terasele deveneau mai late și mai scunde, iar el putea sări peste marginea tuturor pereților. Patrick trase aer în piept pentru ultima terasă.
Uneori reușea să sară atât de departe, încât practic se simțea ca Superman, iar alteori se forța să alerge mai repede gândindu-se la câinele alsacian care îl fugărise pe plajă în acea zi vântoasă în care se duseseră să ia prânzul la George. Patrick o rugase pe mama lui să-l lase să meargă să se plimbe, pentru că îi plăcea foarte mult să vadă vântul care făcea marea să
explodeze ca și cum ai fi spart sticle de o stâncă. Toți îi spuseseră să nu se ducă prea departe, dar el voia să ajungă lângă stânci. Era o potecă de nisip care ducea la plajă și, în timp ce o cobora, un alsacian gras cu păr lung apăruse în vârful dealului și începuse să latre la el. Când văzuse că alsacianul se apropie, Patrick o luase la fugă, mai întâi urmând curbele potecii și apoi coborând drept peste panta moale, din ce în ce mai repede, până când ajunsese să facă pași gigantici, cu brațele desfăcute în vânt, năpustindu-se în josul dealului spre semicercul de nisip dintre stânci, chiar la marginea celor mai înalte valuri. Când ridicase privirea, câinele se afla la kilometri distanță, pe deal, și Patrick își dădu seama că acesta n-ar fi putut să-l prindă niciodată, pentru că el era prea iute. Mai târziu se întrebă dacă alsacianul încercase să
facă asta.
Patrick ajunse, gâfâind, la albia uscată a râului. Se sui pe o stâncă mare dintre două pâlcuri de bambus verde pal. Când îl dusese pe Andrew acolo, se jucaseră un joc inventat de Patrick. Trebuiau să stea amândoi pe stâncă și să
încerce să se împingă unul pe celălalt jos, și de o parte se prefăceau că era o groapă plină de lame de ras rupte, iar de cealaltă, un bazin plin cu miere.
Dacă ai fi căzut într-o parte, te tăiai într-un milion de locuri și mureai, iar în cealaltă, te înecai, epuizat de înotul auriu și greoi. De fiecare dată cădea Andrew, pentru că era atât de molâu.
Și tatăl lui Andrew era molâu, într-un fel. Patrick fusese la ziua de naștere a lui Andrew la Londra, iar acolo, în mijlocul salonului, era o cutie uriașă
plină cu cadouri pentru ceilalți copii. Stătuseră toți la coadă ca să ia un cadou din cutie, apoi începuseră să alerge de colo-colo, comparând ce primiseră. Spre deosebire de ei, Patrick își ascunsese cadoul sub un fotoliu și se dusese să ia încă unul. Când se aplecase peste marginea cutiei, ca să
pescuiască încă un pachet strălucitor, tatăl lui Andrew se lăsase pe vine lângă el și spusese „Tu deja ai luat unul, nu-i așa, Patrick?” – nu furios, ci pe un ton de parcă i-ar fi oferit lui Patrick o bomboană. „Nu e corect față de ceilalți copii dacă le iei cadourile, nu-i așa?” Patrick îl privise sfidător și spusese: „Încă nu mi-am luat cadoul”, iar tatăl lui Andrew se întristase și se pleoștise de tot, apoi spusese „Foarte bine, Patrick, dar nu vreau să văd că
VP - 14
mai iei încă unul”. Așa că Patrick se alesese cu două cadouri, dar îl ura pe tatăl lui Andrew, pentru că ar fi vrut mai multe.
Acum Patrick trebuia să se joace singur jocul cu stânca, astfel că sărea dintr-o parte în alta a ei, punându-și la încercare simțul echilibrului prin gesturi dezlănțuite. Când cădea, se prefăcea că nu se întâmplase, chiar dacă
știa că trișează.
Patrick privi ezitant frânghia pe care François o legase pentru el de unul dintre copacii din apropiere, ca să se poată legăna pe deasupra albiei râului.
Îi era sete și începu să urce înapoi spre casă, pe drumul pe care tractorul lucra în vie. Sabia devenise o povară, iar Patrick o căra ursuz la subsuoară. O
dată auzise cum tatăl lui folosește o expresie ciudată, spunându-i lui George
„Dacă îi dai o frânghie, se spânzură singur”. La început, Patrick nu știuse ce înseamnă asta, dar se convinsese, într-o izbucnire de groază și rușine, că
vorbeau despre frânghia pe care François o legase de copac. În noaptea aceea visase că frânghia se transformase într-o tentaculă de caracatiță care i se înfășură în jurul gâtului. Încercase s-o taie, dar nu izbutise, fiindcă sabia lui era doar de jucărie. Mama lui plânsese mult când îl găsiseră bălăbănindu-se de copac.
Și când erai treaz era greu să-ți dai seama la ce se gândeau adulții când spuneau tot felul de lucruri, într-o zi, Patrick inventase o modalitate de a ghici ce aveau ei să facă: nu însemna nu, poate însemna probabil, da însemna poate, și probabil însemna nu, dar sistemul nu funcționa, astfel încât Patrick ajunsese la concluzia că poate totul înseamnă probabil.
A doua zi, terasele aveau să fie pline de culegători care își umpleau gălețile cu ciorchini de struguri. Anul trecut, François îl luase cu tractorul.
Mâinile lui erau foarte puternice, tari ca lemnul. François se căsătorise cu Yvette, care avea dinți de aur pe care puteai să-i vezi atunci când zâmbea.
Într-o zi, Patrick avea să-și facă toți dinții de aur, nu doar doi sau trei. Uneori stătea în bucătărie cu Yvette, iar ea îl lăsa să guste din ce gătea. Venea la el cu linguri pline de roșii, carne și supă și spunea „Ça te plait?”, iar Patrick îi vedea dinții de aur atunci când aproba din cap. Anul trecut, François îi spusese să stea în colțul remorcii, lângă două butoaie mari cu struguri.
Uneori, când drumul era accidentat și abrupt, François se întorcea și spunea
„Ça va?”, iar Patrick striga și el „Oui, merçi”, ca să acopere zgomotul motorului, hurducăturile și scârțâitul remorcii și al frânelor. Patrick era foarte entuziasmat atunci când ajunseseră acolo unde se făcea vinul. Era un loc întunecos și rece, podeaua fusese spălată cu furtunul și se simțea un miros pătrunzător de suc care se transforma în vin. Încăperea era imensă, iar François îl dusese pe o scară în sus, pe o rampă înaltă care trecea pe VP - 15
deasupra presei pentru vin și a cuvelor. Rampa era din metal și avea găuri.
Era o senzație ciudată, să fii atât de sus, cu găuri sub picioarele tale.
Când ajunseră la presa de vin, Patrick se uită în jos și văzu doi tamburi din oțel care se roteau în direcții diferite, fără niciun spațiu între ei. Erau pătați cu suc de struguri și apăsau unul pe celălalt, învârtindu-se zgomotos.
