— De ce-ai pus-o să facă asta? întrebă Nicholas, care oscila între plăcere răutăcioasă și aversiune.
— E o parteneră de conversație plicticoasă, nu crezi? spuse David.
Nicholas nu răspunse. I se părea că era obligat să conspire, așa cum Eleanor fusese obligată să mănânce.
— Și e mai puțin plicticoasă dacă stă pe podea? întrebă Nicholas.
— Nu pot să fac minuni, spuse David, n-am putut s-o fac să fie amuzantă, dar cel puțin am împiedicat-o să vorbească. Mi-era groază de încă o discuție despre calvarul de a fi bogat. Eu știu foarte puține despre asta, iar ea știe foarte puține despre orice altceva.
Nicholas chicoti, iar David își dezveli dinții. Orice ai fi crezut despre talentele irosite ale lui David, reflectă Nicholas, acesta nu se pricepuse niciodată să zâmbească.
David urcă pe aripa dreaptă a scărilor duble care duceau de la grădină la terasă. Chiar dacă acum avea 60 de ani, părul îi era încă des și puțin în neorânduială. Fața lui era uimitor de atrăgătoare. Singurul ei defect era lipsa oricărui defect; era un prototip de față și lăsa o impresie de absență, ca și cum nicio urmă a modului în care proprietarul ei își dusese viața nu ar fi putut să modifice perfecțiunea trăsăturilor. Cei care îl cunoșteau bine pe David căutau semne de degradare, dar cu fiecare an masca lui devenea și VP - 8
mai nobila. Oricât de rigid și-ar fi ținut gâtul, ochii lui licăreau neobservați în spatele ochelarilor închiși la culoare, evaluând slăbiciunile oamenilor. Ca medic, diagnosticarea fusese cea mai stimulatoare abilitate a lui, iar după ce și-o demonstra își pierdea adesea interesul față de pacient, în afara cazului în care suferința acestuia îl intriga cumva. Fără ochelarii închiși la culoare avea o expresie neatentă, până când depista vulnerabilitatea altei persoane.
Atunci privirea din ochii lui se întărea ca un mușchi încordat.
David se opri în partea de sus a scărilor. Trabucul i se stinsese, iar el îl aruncă peste zid, în vița-de-vie de dedesubt. În fața lui, iedera care acoperea latura sudică a casei începuse deja să aibă pete ruginii. David admiră
culoarea. Era un gest de sfidare la adresa descompunerii, ca un om care își scuipă torționarul în față. Mai devreme, o văzuse pe Eleanor plecând grăbită
cu mașina ei ridicolă. O văzuse chiar și pe Yvette cum încerca să se furișeze în casă fără să atragă atenția asupra ei. Cine le-ar fi putut învinovăți?
David știa că răutatea cu care o trata pe Eleanor era eficientă doar dacă o alterna cu manifestări de preocupare și cu scuze elaborate pentru natura lui distructivă, dar abandonase aceste variațiuni fiindcă dezamăgirea lui față de ea era fără margini. Știa că ea nu putea să-l ajute să descâlcească ghemul de incoerență dinlăuntrul lui. Simțea, în schimb, cum acesta se strânge ca promisiunea sufocării care îi îngreuna fiecare gură de aer pe care o lua.
Era absurd; însă toată vara David fusese obsedat de amintirea unui invalid mut pe care îl văzuse în aeroportul din Atena. Bărbatul încerca să
vândă punguțe cu fistic pasagerilor care așteptau și le arunca în poală
reclame tipărite. Avansa cu greu, tropăind cu picioarele pe care nu le putea controla, rotindu-și capul și dându-și ochii peste cap. De fiecare dată când privise cum gura lui se răsucește tăcut, ca un pește care cască pe malul unui râu, David simțise un fel de vertij.
David ascultă târșâitul pe care îl scoteau papucii lui galbeni în timp ce urca ultimul șir de trepte către ușa care ducea de pe terasă în salon. Yvette nu trăsese încă perdelele, ceea ce îl scutea de efortul de a le închide la loc. Îi plăcea ca salonul să pară întunecat și prețios. Un scaun din lemn masiv aurit, cu tapițerie grena, pe care bunica americană a lui Eleanor îl obținuse cu greu de la o familie venețiană veche în unul dintre turneele ei de achiziții prin Europa, sclipea lângă peretele opus al încăperii. David savura scandalul legat de achiziționarea lui și, știind că scaunul ar fi trebuit păstrat cu grijă
într-un muzeu, insista să se așeze pe el cât mai des posibil. Uneori, când era singur, se așeza pe marginea scaunului dogelui, așa cum i se spusese întotdeauna, se apleca în față, cu mâna dreaptă prinsă de unul din brațele cu sculptură complicată, adoptând o poză pe care și-o amintea din Istoria ilustrată a Angliei pe care o primise la școala pregătitoare. Imaginea înfățișa VP - 9
superba furie a lui Henry al V-lea, atunci când insolentul rege al Franței îi trimisese în dar niște mingi de tenis.
David era înconjurat de prada familiei americane matriarhale a lui Eleanor. Desene de Guardi și Tiepolo, Piazzeta și Novelli se îngrămădeau pe pereți. Un paravan francez din secolul al XVIII-lea, plin de maimuțe gri-maronii și trandafiri roz, împărțea încăperea lungă în două. Parțial ascuns în spatele lui, față de locul unde stătea David, se afla un bufet chinezesc negru, a cărui parte de sus era înțesată de șiruri ordonate de sticle, iar rafturile erau pline cu întăritoarele lor. David își turnă ceva de băut, gândindu-se la răposatul lui socru, Dudley Craig, un scoțian bețiv și fermecător pe care mama lui Eleanor, Mary, îl dăduse afară atunci când întreținerea lui devenise prea costisitoare.
După Dudley Craig, Mary se căsătorise cu Jean de Valençay, considerând că, dacă era să țină un bărbat, acesta ar putea măcar să fie duce. Eleanor crescuse într-un șir de case în care fiecare obiect părea să fi fost deținut de un rege sau împărat. Casele erau minunate, dar oaspeții le părăseau cu un sentiment de ușurare, conștienți că, în ochii ducesei, nu erau suficient de buni pentru scaunele pe care se așezaseră.
David se duse spre fereastra înaltă din capătul încăperii. Era singura care avea draperiile trase și oferea o priveliște către muntele din față. David se uita adesea la stâncile golașe de calcar sfârtecat, care i se păreau niște modele de creiere umane aruncate pe panta verde-închis a muntelui sau, alteori, un singur creier distrus de zeci de incizii. Se așeză pe canapeaua de lângă fereastră și se uită afară, încercând să-și inducă o senzație primitivă de admirație.
VP - 10
2.
Patrick se îndreptă spre fântână. În mană avea o sabie gri din plastic, cu mâner aurit, cu care șfichiuia florile roz ale plantelor de valeriana care creșteau din zidul terasei. Când pe una din tulpinile de fenicul era un melc, Patrick abătea sabia asupra ei și îl făcea să cadă. Dacă omora un melc trebuia să-l calce rapid cu piciorul și să fugă, pentru că era împroșcat ca atunci când îți suflai nasul. Apoi se întorcea ca să se uite la cochilia maro spartă, prinsă
în carnea gri și moale, și își dorea să nu fi făcut asta. Nu era corect să
zdrobești melcii după ploaie, pentru că ei ieșeau afară să se joace, să se scalde în bălțile de sub frunzele picurând și să-și întindă coarnele. Când Patrick le atingea coarnele, acestea zvâcneau înapoi, iar mâna lui zvâcnea și ea înapoi. Pentru melci, Patrick era ca un adult.
Într-o zi, când nu avusese intenția de a se duce acolo, fusese surprins să
se trezească lângă fântână, astfel că decisese că traseul pe care îl descoperise era o scurtătură secretă. Acum mergea pe acolo de fiecare dată, atunci când era singur. Traversă o terasă cu măslini, unde vântul de ieri făcuse frunzele să treacă de la verde la gri și de la gri la verde, ca și cum ți-ai fi trecut degetele peste o catifea dintr-o parte într-alta, făcând-o să devină deschisă la culoare și apoi iar întunecată.
Îi arătase lui Andrew Bunnill scurtătura secretă, iar Andrew fusese de părere că era mai lungă decât cealaltă cale, așa că Patrick îi spusese lui Andrew că o să-l arunce în fântână. Andrew era plăpând și începuse să
plângă. Atunci când Andrew urma să se întoarcă la Londra, Patrick spusese că avea să-l arunce din avion. Smiorcăieli. Patrick nici măcar nu era în avion, dar îi zisese lui Andrew că avea să se ascundă sub podea și să taie cu fierăstrăul un cerc sub scaunul lui. Bona lui Andrew spusese că Patrick era un băiețel urâcios, iar Patrick spusese că asta se datora doar faptului că
Andrew era atât de molâu.
Bona lui Patrick murise. O prietenă de-a mamei lui spusese că bona se dusese în rai, dar Patrick fusese acolo și știa foarte bine că o băgaseră într-o ladă din lemn și o coborâseră într-o groapă. Raiul era în cealaltă direcție, așa că femeia îl mințise, dacă nu cumva era ca atunci când trimiteai un pachet.
Mama lui plânsese mult atunci când bona fusese băgată în ladă și spusese că
plângea din cauza bonei ei. Asta era o prostie, pentru că bona ei era încă în viață și, de fapt, trebuiau să se ducă cu trenul s-o viziteze, ceea ce era cel mai plictisitor lucru din lume. Bona le servea o prăjitură oribilă, cu foarte puțin VP - 11
gem în mijloc și milioane de kilometri de blat pufos pe ambele părți. Bona spunea de fiecare dată „Știu că-ți place”, ceea ce era o minciună, pentru că
ultima oară el îi spusese că nu-i place. Se numea pandișpan1, așa că Patrick o întrebase dacă trebuia să facă baie cu ea și bona mamei lui răsese și iar răsese și îl îmbrățișase la nesfârșit. Era dezgustător, pentru că își lipise obrazul de al lui și pielea îi atârna liber, ca la gâtul găinii pe care o văzuse spânzurând peste marginea mesei din bucătărie.
Și, oricum, de ce avea mama lui nevoie de o bonă? El nu mai avea bonă și avea doar cinci ani. Tatăl lui spusese că acum era un mic bărbat. Patrick își amintea cum mersese în Anglia când avea trei ani. Era iarnă și văzuse pentru prima oară zăpadă. Își amintea cum stătea pe drum, lângă un pod de piatră, iar drumul era acoperit de chiciură și câmpurile erau acoperite de zăpadă.
Cerul era strălucitor și drumul și tufișurile erau incandescente, iar Patrick avea mănuși albastre de lână și bona lui îl ținea de mână. Stătuseră așa la nesfârșit, privind podul. Patrick se gândea des la asta și la momentul în care stătuseră pe bancheta din spate a mașinii, iar el își odihnise capul în poala ei.
Se uitase la ea, și ea îi zâmbise, iar cerul din spatele capului ei era foarte larg și albastru, iar el adormise.
