Dacă Vijay ar fi avut un caracter mai atrăgător, poate că aspectul lui ar fi stârnit milă sau chiar indiferență, dar după ce petrecuse doar câteva zile cu el, Anne se convinsese că fiecare din trăsăturile lui hidoase fusese modelată
de o răutate internă. Gura largă și rânjită era în același timp grosieră și crudă. Când încerca să zâmbească, buzele lui vineții nu puteau decât să se răsfrângă și să se răsucească asemenea unei frunze putrede aruncate în foc.
Slugarnic și chicotitor cu oamenii mai în vârstă și mai puternici, Vijay devenea brutal când mirosea slăbiciune și ataca doar prăzile ușoare. Vocea lui părea făcută exclusiv pentru vorbe afectate, și totuși, când se certaseră în seara dinaintea plecării lui, ea dobândise asprimea pițigăiată a unui învățător trădat. Asemenea multor măgulitori, Vijay nu era conștient că îi irita pe cei pe care îi măgulea. Când se întâlnise cu Ducele Impasibil, revărsase asupra lui un torent gâlgâitor de complimente, ca o sticlă de sirop răsturnată. După aceea, Anne auzise cum George i se plângea lui David,
„Prietenul tău Victor a adus un om absolut oribil. Îmi vorbea întruna despre tencuiala de la Richfield. Am crezut că vrea o slujbă de ghid”. George mormăise disprețuitor, iar David mormăise disprețuitor și el.
În mod normal, faptul că niște monștri ai claselor englezești privilegiate își băteau joc de un indian micuț ar fi dezlănțuit întreaga forță a loialității lui Anne față de cei defavorizați, dar de data asta loialitatea el fu anihilată de imensa dorință a lui Vijay de a fi el însuși un monstru al claselor englezești privilegiate.
— Nu suport să merg în Calcutta, chicoti el, oamenii aceia, draga mea, zgomotele acelea.
Vijay tăcu, pentru ca toți ceilalți să poată gusta această remarcă
nonșalantă aparținând unui soldat englez de la Somme.
Amintirea torsului mieros al lui Vijay se stinse atunci când Anne încercă
să deschidă ușa camerei ei, care se înțepenea mereu într-o umflătură a podelei fermecător de neuniformă. Era o altă relicvă de la Elaine, care refuzase să schimbe ceea ce ea numea „atmosfera autentică a casei”. Acum, plăcile hexagonale se uzaseră și deveniseră de culoarea unei teracote mai deschise acolo unde ușa se frecase de ele la fiecare deschidere. Temându-se să nu verse cafeaua, Anne lăsă ușa înțepenită și intră în cameră pe lateral, atingând în trecere dulapul cu sânii.
Puse cana cu cafea pe masa rotundă cu blat din marmură și cu picioare metalice negre, pe care Elaine o adusese, triumfătoare, de la un magazin de vechituri din Apt și o folosea inventiv pe post de noptieră. Era mult prea înaltă, și Anne scotea adesea cartea greșită din teancul nevăzut de pe ea.
VP - 23
Viețile celor doisprezece cezari de Suetoniu, pe care David i-o împrumutase demult, la începutul lui august, apărea întruna ca un reproș. Anne se uitase peste câteva capitole, dar faptul că David îi recomandase cartea o împiedica să se apropie prea mult de ea. Știa că trebuia neapărat să mai citească puțin din ea înainte de cină, ca să aibă ceva inteligent de spus atunci când avea să
i-o înapoieze, în seara aceea. Singurul lucru pe care și-l amintea era că
împăratul Caligula plănuise să-și tortureze soția ca să afle de ce îi era atât de devotat. Care o fi pretextul lui David? se întrebă Anne.
Își aprinse o țigară. Cum stătea întinsă pe un morman de perne mai mari și mai mici, sorbind din cafea și jucându-se cu fumul de țigară, simți pentru scurtă vreme că gândurile ei devin mai subtile și mai exuberante. Singurul lucru care îi compromitea plăcerea era zgomotul apei care curgea în baia lui Victor.
Mai întâi, Victor avea să se bărbierească și să șteargă urmele de cremă de ras cu un prosop curat. Apoi avea să-și netezească părul cât mai mult posibil, să se ducă la baza scărilor și să strige „Draga mea”. După o scurtă pauză, avea să strige asta iar, pe tonul lui de „hai să nu jucăm jocuri prostești”. Dacă
ea nu apărea nici atunci, el avea să strige „Micul dejun”.
Anne îl tachinase în legătură cu asta acum câteva zile, spunând:
— Ah, dragul meu, nu trebuia.
— Ce anume?
— Să faci micul dejun.
— Nu l-am făcut.
— Ah, am crezut că atunci când ai strigat „Micul dejun”, ai vrut să spui că
e gata.
— Nu, am vrut să spun că eu sunt gata pentru micul dejun.
*
Anne nu greșise prea mult, Victor era într-adevăr în baia lui de la parter, unde își peria viguros părul. Dar, ca de obicei, la câteva secunde după ce se opri, claia de păr care îl chinuia încă din copilărie țâșni iar în sus.
Cele două perii de fildeș ale lui nu aveau mâner. Erau destul de incomode, dar foarte tradiționale, ca și bolul din lemn pentru săpunul de ras, care nu se îngroșa niciodată la fel de bine ca spuma dintr-un spray. Victor avea 57 de ani, dar părea mai tânăr. Doar o moleșeală a cărnii, o tensiune redusă în jurul maxilarului și gurii și adâncimea extraordinară a ridurilor orizontale de pe frunte îi trădau vârsta. Dinții lui erau ordonați, puternici și galbeni.
Chiar dacă el tânjea după ceva mai aerodinamic, nasul lui era borcănat și prietenos, femeile îi lăudau mereu ochii, fiindcă cenușiul lor deschis părea luminos pe fondul pielii măslinii, ușor ciupite. Una peste alta, necunoscuții VP - 24
erau surprinși atunci când o față care ar fi putut foarte bine să aparțină unui boxer îmbrăcat prea elegant începea să emită un sâsâit rapid și grav.
Victor se simțea aproape elegant în pijamalele lui roz New & Lingwood, cu un halat de mătase și în papucii de casă roșii. Ieșise din baie prin dormitorul lui simplu, zugrăvit alb, cu plase verzi pentru țânțari prinse la ferestre în piuneze, și intrase în bucătărie, unde zăbovea, neîndrăznind încă
s-o strige pe Anne.
În timp ce Victor ezita în bucătărie, sosi Eleanor. Ar fi durat prea mult să
manevreze Buick-ul pe aleea îngustă a casei lui Victor, așa că trebuise să-l parcheze la marginea păduricii de pini de la poalele dealului. Acest teren nu îi aparținea lui Victor, ci vecinilor lui, familia Faubert, bine cunoscută în Lacoste pentru modul ei de viață excentric. Încă își arau câmpurile cu catârul, nu aveau curent electric și locuiau într-o singură încăpere a fermei lor mari și dărăpănate. Restul casei era plin de butoaie cu vin, bidoane cu ulei de măsline, saci cu nutreț pentru animale și mormane de migdale și lavandă. Familia Faubert nu modificase nimic după moartea bătrânei doamne Faubert, iar ea nu schimbase nimic de când sosise acolo ca tânără
mireasă, cu jumătate de secol în urmă, cu un bol de sticlă și un ceas.
Pe Eleanor o intrigau oamenii aceștia. Își imagina viața lor rodnică și austeră ca pe un vitraliu dintr-o biserică medievală – lucrători în vie cu coșuri pline de struguri în spate. Văzuse la Crédit Agricole un membru al familiei Faubert, care avea aerul posac al cuiva care abia așteaptă să
sugrume găini. Cu toate astea, ea prețuia ideea că familia Faubert era legată
de pământ într-un mod sănătos pe care ceilalți îl uitaseră. Ea, cu siguranță, uitase cum ar fi putut să fie legată de pământ într-un mod sănătos. Probabil că pentru asta trebuia să fii cam ca pieile-roșii sau așa ceva.
Eleanor se strădui să urce dealul mai încet. Dumnezeule! prin minte îi alergau cu repeziciune o mulțime de gânduri, îi alergau la punctul mort, era scăldată în transpirație și străfulgerări de groază răzbăteau prin exuberanță.
