noaptea. Anne coborî desculță scările abrupte și înguste, trecându-și vârfurile degetelor peste curba pereților zugrăviți. Ajunse în bucătărie, scoase fluierul de pe gura ceainicului emailat ciobit și făcu cafea cât mai silențios posibil.
Bucătăria lui Victor avea o efervescență obosită, cu farfuriile ei portocaliu aprins și feliile de pepene care zâmbeau hâtru de pe cârpele de șters vasele.
Era un refugiu al unei voioșii ieftine construit de fosta soție a lui Victor, Elaine, iar în inima lui se dădea o luptă între a protesta împotriva prostului ei gust și teama că ar fi fost de prost gust să protesteze. La urma urmei, observa cineva obiectele din bucătărie? Aveau ele vreo importanță? Nu era mai demn să rămână indiferent? Victor admirase întotdeauna convingerea lui David Melrose că dincolo de bunul-gust se afla siguranța de sine de a face greșeli doar pentru că erau ale tale. Acesta era punctul în care Victor începea adesea să șovăie. Uneori alegea câteva zile sau câteva minute de impertinență categorică, dar revenea întotdeauna la rolul lui atent jucat de gentleman; era foarte bine să épater les burgeois, dar dacă erai unul dintre ei emoția era cu două tăișuri. Victor știa că n-ar fi putut să dobândească
niciodată convingerea lui David Melrose că succesul era oarecum vulgar.
Chiar dacă uneori era tentat să creadă că apatia și disprețul lui David ascundeau regretul pentru viața lui ratată, această idee simplă se risipea în prezența apăsătoare a acestuia.
Ceea ce o uimea pe Anne era faptul că un bărbat atât de inteligent precum Victor putea fi prins cu un cârlig atât de mic. În timp ce își turna cafea, simți o simpatie stranie față de Elaine. Nu se întâlniseră niciodată, dar Anne ajunsese să înțeleagă ce o făcuse pe soția lui Victor să-și caute refugiul întrun set complet de căni cu Snoopy.
∵
Atunci când Anne Moore fusese trimisă de redacția din Londra a ziarului New York Times să-l intervieveze pe eminentul filosof Sir Victor Eisen, acesta i se păruse cam de modă veche. Tocmai se întorsese de la Athenaeum, unde luase prânzul, și pe masa din hol era pălăria lui de fetru înnegrită de VP - 19
ploaie. Își scosese ceasul din buzunarul vestei cu un gest care lui Anne i se păruse arhaic.
— Ah, exact la timp, spuse el. Admir punctualitatea.
— A, bun, răspunse ea, mulți oameni nu o admiră.
Interviul mersese bine, de fapt atât de bine, încât spre sfârșitul după-amiezii se mutase în dormitorul lui. Din acel moment încolo, Anne interpretase bucuroasă hainele lui aproape edwardiene, casa pretențioasă și anecdotele pătate cu vin roșu drept parte a camuflajului pe care un intelectual evreu fusese nevoit să-l adopte, împreună cu rangul de cavaler, ca să se poată integra în peisajul vieții englezești convenționale.
În lunile care urmaseră, Anne trăise cu Victor în Londra, ignorând orice probă care făcea ca această interpretare reținută să pară optimistă. De exemplu, weekendurile acelea interminabile care începeau cu informările de miercuri seara: câți acri, câte secole, câți servitori. Serile de joi erau dedicate speculaților: Victor spera, spera foarte mult, ca de data asta lordul cancelar să nu vină; oare Gerald mai putea să tragă cu pușca, acum când era în scaun cu rotile? Avertismentele veneau vineri, în timpul deplasării cu mașina: „Nu-ți despacheta singură bagajele în casa asta”. „Nu-i întreba întruna pe oameni cu ce se ocupă”. „Nu-l întreba pe majordom cum se simte, cum ai făcut data trecută”. Weekendurile luau sfârșit abia marți, când tulpinile și pielițele zilelor de sâmbătă și duminică erau presate iar, pentru a le stoarce ultimele câteva picături de suc acru.
În Londra îi întâlnise pe prietenii inteligenți ai lui Victor, dar în weekenduri oamenii la care stăteau erau bogați și adesea stupizi. Victor era prietenul lor inteligent. Victor torcea apreciativ în fața vinului și fotografiilor lor, iar ei își începeau multe propoziții cu „Victor ar putea să ne spună…”
Anne se uita la ei cum încearcă să-l facă să spună ceva inteligent și se uita la el cum se străduia să fie asemenea lor, repetându-le chiar clișeele: nu era minunat că Gerald nu renunțase să tragă cu pușca? Nu era mama lui Gerald uimitoare? Cu mintea brici și încă lucrând în grădină la nouăzeci și doi de ani. „Mă istovește complet”, icnise Gerald.
Dacă Victor plătea pentru ce primea, măcar îi plăcea ce primea. Lucrul de care era mai greu să nu ții cont era casa lui din Londra. Cumpărase contractul de închiriere pe cincisprezece ani al acestei case surprinzător de mari cu tencuială albă din Knightsbridge după ce-și vânduse casa puțin mai mică, dar liberă de obligațiuni de la o adresă mai puțin mondenă. Din contractul de închiriere mai rămăseseră acum doar șapte ani. Anne atribuia energic această tranzacție dementă firii distrate pentru care filosofii sunt celebri.
VP - 20
Abia atunci când venise aici, în Lacoste, în iulie, și văzuse relația dintre Victor și David, loialitatea ei începuse să se erodeze. Începuse să se întrebe cât de mare era prețul timpului irosit pe care Victor era dispus să-l plătească
pentru a fi acceptat social și de ce Dumnezeu voia să i-l plătească lui David.
Potrivit lui Victor, cei doi erau „contemporani exacți”, termen pe care el îl folosea pentru oricine avea măcar aproximativ vârsta lui și nu îl băgase în seamă la școală. „L-am cunoscut la Eton” însemna prea adesea faptul că
cineva își bătuse joc de el fără milă. Victor spunea doar despre alți doi savanți că fusese prieten cu ei la școală și nu se mai întâlnea cu niciunul din ei. Unul era președintele unui colegiu de la Cambridge, iar celălalt, un funcționar civil pe care mulți îl considerau spion, deoarece slujba lui părea prea obscură ca să existe.
Anne și-l imagina pe Victor în vremea aceea, un școlar neliniștit ai cărui părinți plecaseră din Austria după Primul Război Mondial, se stabiliseră în Hampstead și ulterior ajutaseră un prieten să caute o casă pentru Freud.
Imaginile ei despre David Melrose se formaseră prin amestecarea poveștilor lui Victor cu viziunea ei americană asupra claselor englezești privilegiate.
Anne și-l imagina ca pe semizeul din casa cea mare care începe jocul împotriva echipei de cricket a satului sau pierde vremea îmbrăcat cu o vestă
ciudată pe care avea voie s-o poarte pentru că era la Pop, un club în care Victor nu intrase niciodată. Era greu să iei în serios chestia asta cu Pop, dar Victor reușea cumva să facă asta. Din câte își putea da seama Anne, era ca și cum ai fi fost campionul la fotbal al școlii, dar în loc să te mozolești cu majoretele, aveai dreptul să bați băieții care îți ardeau pâinea prăjită.
Când îl cunoscuse pe David, la capătul unui lung covor roșu derulat de poveștile lui Victor, Anne îi depistase aroganța, dar decisese că pur și simplu ea era prea americană ca să se lase impresionată de farmecul neputinței și speranțelor lui deșarte. I se părea că David era un escroc și îi spusese asta lui Victor. Acesta o dezaprobase solemn, susținând că, dimpotrivă, David suferea din cauza clarității cu care își percepea propria situație. „Vrei să spui că el știe că e o pacoste?”, întrebase ea.
Anne urcă scările la loc, încălzindu-și mâinile cu o cană portocalie aburindă cu inimi purpurii de diferite mărimi. I-ar fi plăcut să-și petreacă
ziua citind în hamacul atârnat între platanii din fața casei, dar acceptase să
meargă la aeroport cu Eleanor. Această „escapadă a fetelor americane” îi fusese impusă de dorința de neostoit a lui Victor de a fi asociat cu familia Melrose. Singurul Melrose de care îi plăcea cu adevărat lui Anne era Patrick.
La cinci ani, Patrick încă mai era capabil de puțin entuziasm.
Dacă la început fusese mișcată de vulnerabilitatea lui Eleanor, Anne era acum exasperată de bețivăneala ei. În plus, Anne trebuia să se păzească de VP - 21
dorința ei de a salva oameni, ca și de obiceiul de a le sublinia neajunsurile morale, mai ales când știa că nimic nu-i exasperează mai mult pe englezi ca o femeie cu opinii tranșante, mai ales o femeie care și le și apăra. Era ca și cum de fiecare dată când ea juca asul de pică, era bătută cu un mic atu. Aceste atuuri puteau fi bârfe, remarci nesincere, calambururi irelevante sau orice putea să risipească posibilitatea seriozității. Anne se săturase de zâmbetul mortal de pe fața oamenilor a căror victorie era asigurată de neghiobia lor.
După ce învățase asta, îi fusese relativ ușor să îi cânte în strună lui George Watford, ducele englez exilat din cauza impozitelor, care venea de pe coastă
ca să-și petreacă weekendul cu soții Melrose, încălțat cu niște pantofi care se îngustau spre vârf până la o subțirime imposibilă. Fața lui oarecum impasibilă era plină de crăpături foarte fine, asemenea vopselei de pe pânzele Vechilor Maeștri pe care îi vânduse „șocând națiunea”. După
părerea lui Anne, englezii nu cereau prea mult de la ducii lor. Tot ce trebuiau să facă aceștia era să-și păstreze bunurile, cel puțin pe cele foarte cunoscute, după care puteau deveni gardienii a ceea ce alții numeau „moștenirea noastră”. Anne era dezamăgită că acest personaj cu față ca pânza de păianjen nu reușise să îndeplinească nici sarcina minoră de a lăsa tablourile lui de Rembrandt pe peretele pe care le găsise.
Anne continuase să le cânte celorlalți în strună până la sosirea lui Vijay Shah. Era doar o cunoștință, nu un prieten al lui Victor. Se cunoscuseră cu zece ani în urmă, atunci când Vijay, în calitate de președinte al Societății de Dezbateri, îl invitase pe Victor la Eton ca să apere „relevanța” filosofiei. De atunci, Vijay cultivase relația lor printr-un baraj de cărți poștale pretins artistice, iar cei doi se întâlniseră ocazional la unele petreceri din Londra. Ca și Victor, Vijay era un savant provenit de la Eton, dar, spre deosebire de el, era foarte bogat.
La început, Anne se simțise vinovată pentru că reacționase atât de prost la aspectul lui Vijay. Pielea lui de culoarea stridiilor și gușile groase care păreau o inflamare permanentă de la oreion constituiau decorul nefericit al unui nas mare și coroiat, cu smocuri de pâr nărăvașe în jurul nărilor. Vijay avea ochelari groși și pătrați, dar fără ei adânciturile mari din șaua nasului său și ochii miopi care priveau din orbitele lor de un cenușiu mai întunecat arătau și mai rău. Își aranja părul cu foehnul astfel încât să se înalțe și să
rămână țeapăn, ca un mering negru, în creștet. Hainele lui nu compensau cu nimic aceste dezavantaje naturale. Dacă pantalonii preferați ai lui Vijay, verzi și evazați, erau o greșeală, aceasta era doar una măruntă în comparație cu seria de geci ușoare cu modele haotice în carouri și buzunare fără clapetă
aplicate pe exterior, însă orice haine erau preferabile imaginii lui în costum VP - 22
de baie. Anne își amintea cu groază umerii lui înguști și pustulele albe, care se străduiau să iasă printr-o blană deasă de păr negru sârmos.
