Balustrada inferioară a rampei ajungea doar până la bărbia lui Patrick, care se simțea foarte aproape de presa de vin. În timp ce o privea, simți că ochii lui sunt asemenea boabelor de struguri, făcuți din același jeleu moale și translucid și gata să-i cadă din cap și să fie striviți între cei doi tamburi.
Când se apropie de casă, urcând ca de obicei pe aripa dreaptă a scărilor duble, pentru că asta îi aducea noroc, Patrick intră în grădină, ca să vadă
dacă găsește broscuța care locuia în smochin. Dacă vedea broasca din copac, asta îi aducea foarte mult noroc. Pielea ei de un verde aprins era încă și mai netedă pe fundalul scoarței gri și netede a smochinului, și era greu de găsit printre frunzele care aveau aproape aceeași culoare. De fapt, Patrick văzuse broasca doar de două ori, dar rămăsese nemișcat mult timp holbându-se la scheletul ascuțit și ochii proeminenți, asemenea mărgelelor de pe colierul galben al mamei lui, la ventuzele de la picioarele din față care o susțineau nemișcată pe trunchiul copacului și, mai presus de orice, la părțile laterale care se umflau, dând viață trupului delicat ca o bijuterie, dar lacom de aer. A doua oară când văzuse broasca, Patrick întinsese precaut mâna și îi atinsese capul cu vârful arătătorului. Broasca nu se clintise, iar lui i se păruse că avea încredere în el.
În acea zi, broasca nu era acolo, așa că Patrick urcă greoi ultimul șir de trepte, împingând în genunchi cu mâinile. Ocoli casa până la intrarea în bucătărie și întinse mâna ca să deschidă ușa scârțâitoare. Se așteptase s-o găsească pe Yvette în bucătărie, dar ea nu era acolo. Când deschise ușa frigiderului, sticlele cu vin alb și șampanie se ciocniră și zornăiră. Se duse în cămară, unde descoperi, în colțul raftului de jos, două sticle calde de lapte cu ciocolată. După câteva încercări, deschise una din ele și bău lichidul alinător direct din sticlă, ceea ce Yvette îi spusese să nu facă. Imediat după ce bău, simți o mare tristețe și stătu câteva minute pe blatul din bucătărie, holbându-se în jos la pantofii care i se bălăbăneau.
Auzea muzica de pian, înăbușită de distanță și de ușile închise, dar nu-i dădu atenție până când nu recunoscu melodia pe care tatăl lui o compusese pentru el. Sări de pe blat și alergă pe coridorul care ducea spre hol, îl traversă, adoptă un fel de trap ușor când intră în salon și începu să danseze pe melodia tatălui său. Era o muzică dezlănțuită, cu rafale aspre de note înalte suprapuse pe un marș militar huruitor. Patrick sări și țopăi printre VP - 16
mese și scaune și în jurul pianului, oprindu-se doar atunci când tatăl lui încetă să cânte.
— Cum te simți astăzi, domnule Master Man? întrebă tatăl lui, privindu-l atent.
— Bine, mulțumesc, spuse Patrick, încercând să-și dea seama dacă era o întrebare-capcană.
Rămăsese tară suflu, dar știa că trebuie să se concentreze, pentru că era cu tatăl lui. Când întrebase care era cel mai important lucru din lume, tatăl lui spusese: „Să observi totul”. Patrick uita adesea această instrucțiune, dar în prezența tatălui său privea lucrurile cu atenție, fără să știe prea bine ce căuta. Urmărise ochii tatălui său din spatele lentilelor închise la culoare ale ochelarilor acestuia. Se mișcau de la un obiect la altul și de la o persoană la alta, oprindu-se pentru o clipă asupra fiecăruia și părând să le fure ceva vital printr-o căutătură rapidă și insistentă, asemenea zvâcnetului limbii unui gecko. Când era cu tatăl lui, Patrick privea totul cu seriozitate, sperând că
părea serios oricui i-ar fi urmărit ochii, așa cum îi urmărea el ochii tatălui său.
— Vino aici, spuse tatăl lui.
Patrick se apropie de el.
— Să te ridic de urechi?
— Nu! strigă Patrick.
Era un fel de joc pe care îl jucau. Tatăl lui întindea mâinile și strângea urechile lui Patrick între arătătoare și degetele mari. Patrick prindea cu mâinile încheieturile tatălui său, iar acesta se prefăcea că-l ridică de urechi, dar, de fapt, Patrick prelua sarcina cu brațele. Tatăl lui se ridică în picioare, înălțându-l pe Patrick până când ochii lor ajunseră la același nivel.
— Desprinde-ți mâinile, spuse el.
— Nu, strigă Patrick.
— Desprinde-ți mâinile, și eu îți dau drumul în același timp, spuse persuasiv tatăl lui.
Patrick dădu drumul încheieturilor mâinilor tatălui său, dar acesta continuă să-l strângă de urechi. Timp de o clipă, întreaga greutate a corpului fu suportată de urechi. Imediat, Patrick prinse iar încheieturile.
— Au! spuse el, ai spus că-mi dai drumul. Te rog, dă-mi drumul la urechi.
Tatăl lui continuă să-l țină atârnat în aer.
— Azi ai învățat ceva foarte folositor, spuse el. Gândește întotdeauna cu capul tău. Nu-i lăsa niciodată pe alții să ia decizii importante pentru tine.
— Te rog, dă-mi drumul, spuse Patrick. Te rog.
Simțea că o să plângă, dar își reprimă senzația de disperare. Brațele lui erau epuizate, dar dacă le relaxa simțea că urechile îi vor fi smulse, precum VP - 17
folia aurie de pe un borcan cu smântână, desprinse pur și simplu de capul lui.
— Ai spus, țipă el, ai spus.
Tatăl lui îi dădu drumul.
— Nu te smiorcăi, spuse el pe un ton plictisit, e foarte neplăcut.
Se așeză la pian și începu din nou să cânte marșul, dar Patrick nu dansă.
Fugi din salon, traversă holul, ieși din bucătărie pe terasă, străbătu crângul de măslini și intră în păduricea de pini. Găsi tufișul de mărăcini, se băgă sub el și se lăsă să alunece pe o mică pantă spre cea mai secretă
ascunzătoare a lui. Sub o boltă de vegetație, sprijinit de un pin înconjurat din toate părțile de tufe, Patrick se așeză și încercă să-și oprească suspinele care îi încleștau gâtul asemenea unor sughițuri.
Aici nu poate să mă găsească nimeni, se gândi el. Nu putea controla spasmele care îi blocau respirația când încerca să tragă aer în piept. Era ca atunci când se încurca în pulover, când se arunca cu capul înainte și nu găsea gâtul, încerca să iasă prin mânecă, totul se încâlcea, iar lui i se părea că
nu avea să mai iasă niciodată și nu putea să respire.
De ce făcuse așa ceva tatăl lui? Nimeni n-ar trebui să facă asta altcuiva, se gândi Patrick, nimeni n-ar trebui să facă asta altcuiva.
Iarna, când bălțile erau acoperite de gheață, vedeai bulele de aer prinse dedesubt. Aerul nu putea respira: fusese scufundat de gheață și ținut sub ea, iar Patrick nu suporta asta, pentru că era foarte nedrept, așa că spărgea mereu gheața, ca să elibereze aerul.
Aici nu poate să mă găsească nimeni, se gândi el. Apoi se gândi, și dacă
aici nu poate să mă găsească nimeni?
VP - 18
3.
Victor încă dormea în camera lui de la parter, iar Anne voia ca el să mai doarmă. Erau împreună de mai puțin de un an, dar acum dormeau separat, fiindcă Victor, doar prin sforăitul lui, prin nimic altceva, o ținea trează
