Echilibrul era atât de evaziv: era fie așa, prea rapid, sau chestia aia greoaie când pășeai ca printr-o mlaștină ca să ajungi la capătul unei propoziții. La începutul verii, când erau greieri, era bine. Cântecul lor era ca sângele care îți bubuie în urechi. Era una din chestiile alea când exteriorul se identifică cu interiorul.
Se opri puțin chiar înainte de a ajunge în vârful dealului, inspiră adânc și încercă să-și adune calmul împrăștiat, ca o mireasă care își verifică voalul în ultima oglindă până să ajungă la altar. Senzația de solemnitate o părăsi aproape numaidecât și după alți câțiva metri parcurși începu să tremure.
Mușchii obrajilor ei zvâcniră înapoi, ca niște cortine de teatru, și inima încercă să-i sară afară din piept. Trebuia să țină minte să nu mai ia atâtea VP - 25
pastile galbene deodată. Ce Dumnezeu se întâmplase cu calmantele? Păreau să fi fost înecate de valul de dexedrină. O, Doamne, uite-l pe Victor în bucătărie, îmbrăcat, ca de obicei, ca într-o reclamă. Eleanor îi făcu cu mâna prin fereastră, aparent veselă și sigură pe ea.
Victor își adunase în sfârșit curajul de a o striga pe Anne, când auzi zgomot de pași pe pietrișul de afară și o văzu pe Eleanor făcându-i frenetic cu mâna. Sărea pe loc, încrucișându-și și descrucișându-și brațele deasupra capului, cu părul ei blond și lins umflându-se dintr-o parte în alta. Părea un pușcaș marin rănit care încearcă să atragă un elicopter.
Eleanor mimă încet și cu mare exagerare cuvântul „Bună”, ca și cum ar fi vorbit cu un străin surd.
— E deschis, strigă Victor.
Nu puteai să nu admiri energia lui Eleanor, se gândi Victor, îndreptându-se spre ușa de la intrare.
Anne, pregătită să audă strigătul de „Micul dejun”, fu surprinsă să audă în schimb „E deschis”. Se dădu jos din pat și alergă la parter, ca s-o întâmpine pe Eleanor.
— Ce mai faci? Nici nu m-am îmbrăcat încă.
— Sunt foarte trează, spuse Eleanor.
— Bună, draga mea, vrei să faci niște ceai? spuse Victor. Vrei ceai, Eleanor?
— Nu, mulțumesc.
După ce făcu ceai, Anne se duse la etaj să se îmbrace, încântată că Eleanor sosise devreme. Însă după ce îi văzuse aerul isteric și dârele de pudră
șiroind pe fața transpirată, nu părea nerăbdătoare s-o lase să conducă
mașina și încercă să se gândească la o modalitate de a conduce chiar ea.
În bucătărie, cu o țigară spânzurând în gură, Eleanor scormoni prin geantă în căutarea unei brichete. Purta în continuare ochelarii de soare întunecați și îi era greu să distingă obiectele din haosul de neînchipuit al genții ei. Cinci sau șase flacoane de pastile de culoarea caramelei erau amestecate cu pachete de rezervă de țigări Player, o agendă de telefon din piele albastră, creioane, ruj, o pudrieră aurie, o ploscă mică și argintie plină
de Fernet-Branca și o chitanță pentru curățătoria Jeeves de pe Pont Street.
Mâinile ei neliniștite pescuiră fiecare obiect din geantă, în afara brichetei roșii din plastic despre care știa că trebuia să fie pe-acolo pe undeva.
— Dumnezeule, murmură ea, cred că am luat-o razna. Apoi adăugă cu vioiciune: Mă gândeam s-o duc pe Anne la prânz la Signes.
— Signes? Pentru asta trebuie să ocolești destul de mult, nu-i așa?
— La cum conduc eu, nu.
Eleanor nu intenționase să pară glumeață.
VP - 26
— Sigur, zâmbi Victor îngăduitor. La cum conduci tu e foarte aproape, dar nu e un drum destul de lung?
— Da, dar avionul lui Nicholas ajunge abia la ora 3 și pădurile de stejari de plută sunt atât de frumoase.
Incredibil, chitanța de la curățătorie apăruse iar. Probabil erau mai multe.
— Și mai e de văzut mănăstirea aia, dar nu cred c-o să avem timp.
Întotdeauna Patrick vrea să vadă parcul de distracții cu Vestul Sălbatic când mergem în direcția aceea în drum spre aeroport. Am putea opri și acolo.
Scormonit, scormonit, scormonit, pastile, pastile, pastile.
— Trebuie să-l duc cândva. Ah, uite bricheta! Cum merge cartea, Victor?
— A, știi cum e, rosti Victor cu viclenie în glas, identitatea e o temă amplă.
— E vorba și despre Freud?
Victor mai purtase această conversație și, dacă exista ceva care să-l facă
să vrea să-și scrie cartea, aceasta era dorința de a nu o mai purta încă o dată.
— Nu tratez tema dintr-un punct de vedere psihanalitic.
— A, spuse Eleanor, care își aprinsese țigara și era pregătită ca o vreme să
fie fascinată, aș fi crezut că e – cum se spune? – ei, foarte psihologică. Adică, dacă în minte există ceva, e cine ești tu.
— S-ar putea să te citez, spuse Victor. Dar mai spune-mi o dată, Eleanor, femeia pe care o aduce Nicholas de data asta e a patra sau a cincea lui soție?
Nu avea niciun rost. Eleanor se simți iar stupidă. Se simțea întotdeauna stupidă cu David și prietenii lui, chiar și atunci când știa că ei sunt cei stupizi.
