prima oară. Nicholas era foarte beat și o întrebase dacă era o „blondă
naturală”. Să caști, nu alta! O întrebare atât de vulgară! Totuși, Barry era în Glastonbury, iar Bridget se simțea puțin neastâmpărată, așa că îi aruncase o privire insistentă și spusese „De ce să nu afli singur?”, apoi ieșise din cameră.
Nicholas crezuse că aflase, dar el nu știa că Bridget își vopsea tot părul. Dacă
tot te ocupi cu cosmetica, măcar fă-o ca lumea, ăsta era mottoul ei.
Nicholas scoase limba la oglinda din baie și admiră stratul gros de pe suprafața ei, care avea încă o nuanță de violet negricios de la cafeaua și vinul roșu de noaptea trecută. Era foarte bine să faci glume despre bărbia dublă a lui Sarah Watford, dar adevărul era că, dacă nu ținea capul ca soldații regimentului de gardă la defilare, și el avea așa ceva. Nu se simțea în stare să
se bărbierească, dar se tamponă cu puțin fard de-al lui Bridget. Nu era bine să arăți ca regina bătrână din Moarte la Veneția, cu rujul scurgându-se pe obrajii febrili din cauza holerei, dar fără puțină pudră deschisă, Nicholas avea ceea ce oamenii numeau „o paloare foarte nesănătoasă”. Fardul lui Bridget era destul de simplu, ca și hainele ei uneori cu adevărat înspăimântătoare. Orice ai fi putut spune despre Fiona (și la vremea aceea se spuseseră lucruri foarte neplăcute), ea își lua de la Paris cele mai uimitoare creme și măști de față. Uneori, Nicholas se întreba dacă Bridget nu o fi cumva (pentru asta trebuia să recurgi la nuanțele atenuante ale limbii franceze) insortable. În ultimul weekend petrecut la Peter, la masa de prânz de duminică, Bridget chicotise tot timpul ca o fetișcană de paisprezece ani.
Și mai era mediul din care provenea. Nicholas nu știa când anume casele Watson și Scott consideraseră potrivit să-și unească averile, dar își putea da seama dintr-o privire că cei din familia Watson-Scott erau niște tradiționaliști care ar fi făcut orice ca logodna fiicei lor să apară în Country Life. Tatăl iubea cursele, iar când Nicholas îi dusese, pe el și pe soția lui VP - 30
amatoare de trandafiri, la Le Nozze di Figaro de la Covent Garden, Roddy Watson-Scott spusese „Așteaptă focul de pistol” atunci când dirijorul urcase pe podium. Dacă familia Watson-Scott era puțin cam prea obscură, cel puțin toată lumea cădea de acord că Bridget era senzația momentului și că
Nicholas era al naibii de norocos că îi aparținea.
Dacă s-ar fi căsătorit iar, nu ar fi ales o fată ca Bridget. Lăsând tot restul la o parte, Bridget era complet ignorantă. „Băgase” Emma pentru bacalaureat, dar de atunci, din câte își putea da el seama, citise doar revistele ilustrate intitulate Oz și Furry Freak Brothers, pe care i le furniza un personaj sordid pe nume Barry. Petrecea ore întregi studiind imaginile cu globi oculari în formă de spirală, intestine care explodează și polițiști cu fețe de dobermani.
Intestinele lui erau puțin derutate, și Nicholas ar fi vrut s-o scoată pe Bridget din dormitor înainte ca ele să explodeze.
— Draga mea! strigă el, sau cel puțin încercă să strige.
Nu îi ieși decât un croncănit. Își drese vocea și scuipă în chiuvetă.
— Ești atât de drăguță să-mi aduci un pahar cu suc de portocale din sufragerie? Și o ceașcă de ceai?
— A, bine.
Bridget stătea întinsă pe burtă și se masturba alene. Se dădu jos din pat, oftând exagerat. Dumnezeule, cât de plictisitor putea fi Nicholas. Ce rost mai avea să ai servitori? Nicholas îi trata mai bine decât o trata pe ea. Își târșâi picioarele până în sufragerie.
Nicholas se așeză greoi pe colacul de tec al vasului de toaletă. Plăcerea de a-i face educație socială și sexuală lui Bridget începuse să pălească atunci când el încetase să se mai gândească cât de priceput era la asta și observase cât de puțin era ea dispusă să învețe. După această călătorie în Franța, avea să se ducă la Asprey să-i ia un cadou de rămas-bun. Și totuși, încă nu se simțea pregătit pentru fata aceea de la departamentul de Vechi Maeștri de la Christie’s – un șirag simplu de perle la gâtul ei acoperit cu lână albastră –, care își dorea atât de mult să se epuizeze pentru a ajuta omul să-și păstreze averea intactă; era fiică de general, obișnuită cu o atmosferă de disciplină. O
fată, merseră sumbru mai departe gândurile lui, căreia i-ar fi plăcut dealurile mici și umede de la granița galeză a Shropsbire-ului, ceea ce el încă nu reușise, chiar dacă deținea atât de multe și adăugase „fermier” pe cererea lui încă neaprobată de a fi primit în clubul Pratt. Inteligenții nu se mai săturau să spună „Dar, Nicholas, credeam că clubul ăla e al tău”. Își făcuse prea mulți dușmani ca să fie primit.
Măruntaiele lui Nicholas explodară, iar el rămase așa, transpirând nefericit, asemenea uneia din epavele paranoide din benzile desenate preferate ale lui Bridget. Și-l imagina pe Fattie Poole cum spune „Omul e un VP - 31
mare dobitoc, dacă o să-l primească aici eu vă trebui să-mi petrec restul vieții la curse”. Pusese o greșeală să-l pună pe David Melrose să-l propună, dar David fusese unul din cei mai buni prieteni ai tatălui său și cu zece ani în urmă nu era atât de mizantrop și nepopular ca acum, și nici nu petrecea atât de mult timp în Lacoste.
∵
Drumul de pe Clabon Mews la Heathrow era prea familiar pentru ca simțurile lui Nicholas să-l perceapă. Trecuse în faza soporifică a mahmurelii și îi era puțin greață. Se pleoști, foarte obosit, într-un colț al taxiului. Bridget era mai puțin sătulă de călătoriile în străinătate. Nicholas o dusese în Grecia în iulie și în Toscana în august, iar ei încă îi plăcea ideea că viața ei devenise foarte captivantă.
Lui Bridget nu-i plăceau hainele lui Nicholas de „englez în străinătate”, mai ales pălăria de paie pe care o purta azi, trasă peste față, pentru a arăta că nu are chef de discuție. Nu-i plăcea nici sacoul lui alb din mătase sălbatică
și pantalonii galbeni de velur. Se simțea stânjenită din cauza cămășii cu dungulițe grena foarte înguste și guler țeapăn, alb și rotunjit, și a pantofilor lui foarte lustruiți. Nicholas era absolut maniac cu pantofii. Avea cincizeci de perechi, toate făcute la comandă și literalmente identice, cu excepția unor detalii prostești pe care el le trata ca având o importanță covârșitoare.
Pe de altă parte, Bridget știa că hainele ei erau devastator de sexy. Ce putea fi mai sexy decât o fustă mini mov și o geacă de cowboy din piele întoarsă neagră, cu ciucuri atârnând de-a lungul brațelor și pe spate? Prin tricoul negru de sub geacă i se vedeau sfârcurile. Avea nevoie de o jumătate de oră ca să-și scoată cizmele de cowboy negru cu mov, dar merita, pentru că toată lumea le observa.
Dat fiind că în jumătate din cazuri Bridget nu înțelegea deloc poveștile pe care le spuneau ceilalți, Nicholas se întrebă dacă să-i spună despre smochine. Oricum, nu era sigur că voia ca ea să înțeleagă povestea cu smochinele. Se întâmplase cam cu zece ani în urmă, imediat după ce David o convinsese pe Eleanor să cumpere casa din Lacoste. Nu se căsătoriseră, din cauză că mama lui Eleanor încerca să-i împiedice, iar tatăl lui David amenința că îl dezmoștenește.
Nicholas își ridică borul pălăriei.
— Ți-am povestit vreodată ce s-a întâmplat prima oară când am fost la Lacoste? Apoi, ca să se asigure că povestea lui nu se pierde complet, adăugă: Acolo unde mergem azi.
— Nu, spuse Bridget apatică.
Alte povești cu oameni pe care nu-i cunoștea, majoritatea având loc înainte ca ea să se fi născut. Ce plictiseală.
VP - 32
— Păi, Eleanor, pe care ai cunoscut-o acasă la Annabel, probabil nu-ți amintești.
— Cea beată.
— Da! spuse Nicholas, încântat de aceste semne de recunoaștere. În fine, Eleanor, care pe vremea aia nu era beată, era doar foarte timidă și agitată –
cumpărase de puțin timp casa din Lacoste și i se plângea lui David că
smochinele care cădeau din copac și putrezeau pe terasă erau o risipă
groaznică. A doua zi a spus asta din nou, în timp ce stăteam toți trei afară.
Am văzut cum pe fața lui David apare o expresie rece. Și-a împins buza de jos în față – ceea ce e întotdeauna un semn rău, pe jumătate brutal, pe jumătate îmbufnat – și a spus „Haideți cu mine”. Ne simțeam de parcă ne duceam în biroul directorului. A luat-o spre smochin cu pași mari, iar eu și Eleanor ne-am împleticit în urma lui. Când am ajuns acolo, am văzut smochinele împrăștiate peste tot pe lespezile de piatră. Unele erau vechi și strivite, altele se crăpaseră și viespile dansau în jurul rănii sau rodeau pulpa lipicioasă roșu cu alb. Era un copac imens, iar pe jos erau o grămadă de smochine. Apoi David a făcut ceva extraordinar. I-a spus lui Eleanor să se pună în patru labe și să mănânce toate smochinele de pe terasă.
— Ce, asta în fața ta? întrebă Bridget cu ochii măriți.
— Exact. Într-adevăr, Eleanor părea derutată, poate cuvântul mai potrivit ar fi trădată. Dar n-a protestat, s-a apucat de sarcina ei puțin ispititoare.
