— Vezi, draga mea, spuse David, nu e rănit, așa că e doar o problemă
sentimentală: facem sau nu pe placul unui copil care-și plânge de milă? Ne lăsăm șantajați sau nu? Vino și stai jos – cel puțin putem discuta despre asta.
Eleanor se întoarse fără tragere de inimă la scaunul ei. Știa că avea să fie țintuită de o conversație care avea s-o înfrângă, dar nu și s-o convingă.
— Ideea pe care vreau s-o propun, spuse David, e că educația ar trebui să
fie ceva despre care copilul să poată spune mai târziu: dacă am supraviețuit acestui lucru, pot să supraviețuiesc la orice.
— E o nebunie și ceva complet greșit, spuse Anne, și tu știi asta.
— Fără îndoială, eu cred că copiii ar trebui împinși spre limita capacităților lor, spuse Victor, dar sunt la fel de sigur că asta nu se poate întâmpla dacă ei sunt profund nefericiți.
— Nimeni nu vrea să facă pe nimeni nefericit, spuse Nicholas, umflându-și neîncrezător obrajii. Nu vrem să spunem altceva decât că pe copil nu-l ajută cu nimic să fie cocoloșit. Poate că sunt un reacționar groaznic, dar cred că tot ce trebuie să faci pentru copii e să angajezi o bonă rezonabilă și să-i bagi la Eton.
— Pe cine, bonele? spuse Bridget chicotind. În orice caz, dacă e fată?
Nicholas o privi sever.
— Presupun că băgatul e specialitatea ta, îi spuse Anne lui Nicholas.
— Ah, știu că zilele astea nu e o viziune la modă, continuă Nicholas plin de sine, dar după părerea mea nu prea contează nimic din ce ți se întâmplă în copilărie.
— Dacă vorbim de lucruri care nu contează, spuse Anne, tu ești în fruntea listei mele.
VP - 89
— Ah, pe Dumnezeul meu, spuse Nicholas cu vocea lui de comentator sportiv, un rever feroce din partea tinerei americane, dar arbitrul de tușă
decide că e afară.
— Din ce mi-ai spus mie, zise Bridget, încă înveselită de ideea bonelor în frac, nimic din ce s-a întâmplat în copilăria ta n-a prea contat: ai făcut pur și simplu ce se așteptau ceilalți.
Bridget simți o presiune vagă pe coapsa dreaptă și întoarse privirea spre David, dar el părea să se holbeze înainte, compunându-și o expresie sceptică
pe față. Presiunea încetă. De cealaltă parte, Victor cojea o nectarină cu o precizie grăbită.
— E adevărat, spuse Nicholas, făcând un efort vizibil să-și păstreze calmul, copilăria mea a fost lipsită de evenimente. Oamenii nu-și amintesc niciodată fericirea cu grija pe care o irosesc ca să conserve fiecare detaliu al suferinței lor. Îmi amintesc cum îmi mângâiam obrazul de gulerul de catifea al paltonului. Cum îi ceream bunicului meu bănuți pe care să-i arunc în fântâna cu bani de la Ritz. Pajiști întinse. Găletușe cu lopățele. Genul ăsta de lucruri.
Bridget nu se putea concentra asupra spuselor lui Nicholas. Simțea un metal rece pe genunchi. Privi în jos și văzu cum David îi ridică marginea rochiei cu un cuțit mic din argint, pe care îl plimbă de-a lungul coapsei ei. Ce dracu’ avea impresia că face? Bridget se încruntă la el mustrător. David nu făcu decât să apese puțin mai tare vârful cuțitului pe coapsa ei, fără să se uite la ea.
Victor își șterse vârfurile degetelor cu șervetul, în timp ce răspundea unei întrebări pe care Bridget o ratase. Era puțin plictisit, ceea ce ei nu i se păru surprinzător, când auzi ce avea acesta de spus.
— Fără îndoială, dacă nivelul legăturii psihologice și al continuității psihologice a fost slăbit suficient, se poate spune că o persoană ar trebui să-și privească copilăria doar cu o anumită curiozitate indulgentă.
Mintea lui Bridget se repezi la trucurile neghioabe de iluzionist ale tatălui ei și la rochiile cu imprimeuri florale oribile ale mamei ei, dar ceea ce simți ea era altceva decât curiozitate indulgentă.
— Vrei o smochină? o întrebă David, luând un fruct din bolul din mijlocul mesei. În perioada asta a anului sunt cele mai bune.
— Nu, mulțumesc, spuse ea.
David strânse bine smochina între degete și o împinse spre gura lui Bridget.
— Haide, insistă el, știu că-ți plac foarte mult.
Bridget deschise gura obedient și prinse smochina între dinți. Roși, pentru că masa amuțise și știa că toată lumea o urmărea. De îndată ce putu, VP - 90
scoase smochina din gură și îl întrebă pe David dacă putea să-i împrumute cuțitul, ca s-o curețe. David admira rapiditatea și discreția acestei tactici și îi întinse cuțitul.
Eleanor o urmări pe Bridget cum ia smochina cu o senzație familiară de damnare. Întotdeauna când îl vedea pe David impunându-și voința asupra celorlalți, reflecta la cât de des și-o impusese asupra ei.
La originea groazei ei se afla amintirea fragmentară a nopții în care fusese conceput Patrick. Împotriva voinței ei, Eleanor își imagină casa din Cornwall, pe promontoriul ei îngust, întotdeauna umed, întotdeauna cenușiu, mai degrabă Atlantic decât pământ. David o lipise cu ceafa de colțul mesei de marmură. Când ea se eliberase, el o lovise în spatele genunchilor, o făcuse să cadă pe scări și o violase acolo, răsucindu-i brațele la spate. Ea îl urâse ca pe un străin și îl ura ca pe un trădător. Dumnezeule, cât îl detestase, dar când descoperise că era însărcinată, îi spusese că rămâne doar dacă el nu o va mai atinge niciodată, niciodată.
Bridget mestecă smochina fără entuziasm. În timp ce o privea, Anne nu se putu abține să nu se gândească la întrebarea eternă pe care fiecare femeie și-o pune la un moment dat: trebuie să înghit? Se întrebă dacă să și-o închipuie pe Bridget ca pe o sclavă cu zgardă, prăbușită la picioarele unui zbir oriental, sau ca pe o elevă rebelă forțată să mănânce plăcinta cu mere pe care încercase s-o lase neatinsă la prânz. Anne se simți dintr-odată
complet detașată de compania din jurul ei.
Nicholas i se părea mai jalnic decât înainte. Era unul dintre acei englezi care spune întotdeauna lucruri neghioabe ca să pară mai puțin pompos și lucruri pompoase ca să pară mai puțin neghiob. Aceștia se transformau în parodii ale lor înșiși fără să trebuiască să facă efortul de a dobândi mai întâi un sine. David, care se credea creatura din Laguna Neagră, era doar o specie mai evoluată a acestui eșec complicat. Anne se uită la Victor, cu umerii căzuți și rotunjiți deasupra resturilor nectarinei. Victor nu întreținuse zeflemeaua semiinteligentă pe care de obicei considera că era de datoria lui să o ofere. Anne își amintea că, la începutul verii, Victor spusese „Poate că
îmi petrec timpul îndoindu-mă de îndoială, dar când vine vorba despre bârfe îmi plac faptele incontestabile”. De atunci încolo fusese vorba doar de fapte incontestabile. Astăzi era altfel. Poate chiar voia să lucreze din nou.
Nici expresia distrusă a lui Eleanor nu o mai mișca. Singurul lucru care o făcea pe Anne să ezite în detașarea ei era gândul că Patrick aștepta pe scări și că dezamăgirea lui creștea pe măsură ce aștepta, dar asta nu făcea decât s-o împingă spre aceeași concluzie: că nu mai voia să aibă de-a face cu oamenii aceștia, că era timpul să plece, chiar dacă Victor avea să fie stânjenit de o plecare timpurie. Privi spre el, ridică sprâncenele și fulgeră din priviri spre VP - 91
ușă. În locul micii încruntări la care se așteptase din partea lui, Victor încuviință din cap discret, ca și cum ar fi fost de acord cu râșnița de piper.
Anne lăsă câteva clipe să treacă, apoi se aplecă spre Eleanor și spuse:
— E trist, dar cred că trebuie să plecăm. A fost o zi grea, cred că și tu trebuie să fii obosită.
