Atunci când David îi amintea cuiva de slăbiciunile și neajunsurile lui, Eleanor era împărțită între dorința de a salva victima, ale cărei sentimente le adopta ca fiind ale ei, și o dorință la fel de puternică de a nu fi acuzată că îi strică jocul. Cu cât se gândea mai mult la acest conflict, cu atât mai strâns o prindea el în capcană. Nu știa niciodată ce să spună, pentru că, orice-ar fi spus, era greșit.
VP - 85
Eleanor se gândi la tatăl ei vitreg care se răstea la mama ei peste risipa de argintărie englezească, mobilă franțuzească și vaze chinezești, care contribuiau la a-l împiedica să devină violent fizic. Acest duce francez pitic și impotent își dedicase viața ideii că civilizația murise în 1789. Cu toate astea, accepta o reducere de 10% din partea negustorilor care îi vindeau soției lui obiecte de epocă prerevoluționare. O obligase pe Mary să vândă tablourile de Monet și Bonnard ale mamei ei, pe motiv că erau mostre de artă
decadentă care nu aveau să conteze vreodată. Pentru el, Mary era obiectul cel mai puțin prețios din muzeele rafinate în care locuiau, iar după ce, în sfârșit, o tiranizase până la moarte, ducelui i se păruse că eliminase ultima urmă de modernitate din viața lui, bineînțeles, cu excepția venitului imens pe care îl primea acum din vânzările lichidului de curățat produs în Ohio.
Eleanor urmărise persecuția maniei ei cu aceeași tăcere însuflețită pe care o simțea în fața dezintegrării ei treptate din seara aceea. Chiar dacă nu era un om crud, Eleanor își amintea că nu se putuse abține să nu râdă
văzându-l pe tatăl ei vitreg, la acel moment suferind deja de boala Parkinson, cum ridică furculița cu mazăre doar ca să descopere că aceasta îi ajunge la gură goală. Însă nu îi spusese niciodată cât de mult îl ura. Nu vorbise atunci, și nu avea să vorbească nici acum.
— Uitați-vă la Eleanor, spuse David, are expresia aceea pe care o afișează
doar atunci când se gândește la draga și bogata ei răposată mamă. Nu-i așa că am dreptate, draga mea? Nu-i așa?
— Da, ai dreptate, recunoscu Eleanor.
— Mama și mătușa lui Eleanor, spuse David pe tonul cuiva care citește Scufița Roșie unui copil credul, au crezut că pot cumpăra antichități umane.
Purtătorii roși de molii ai unor titluri străvechi au fost retapițați cu teancuri groase de dolari, dar, trase el concluzia cu o banalitate cordială care nu putea nicidecum ascunde intenția de a ridiculiza, nu poți să tratezi ființele umane ca pe niște obiecte.
— Absolut, spuse Bridget, uimită să se audă vorbind.
— Ești de acord cu mine? întrebă David, dintr-odată atent.
— Absolut, spuse Bridget, care părea să-și fi întrerupt tăcerea doar în anumite limite.
— Poate că antichitățile umane voiau să fie cumpărate, sugeră Anne.
— Nimeni nu se îndoiește de asta, spuse David, sunt sigur că lingeau vitrinele. Ce e șocant e că după ce-au fost salvați, au îndrăznit să se cabreze pe picioarele lor subțiri Louis Quinze și să înceapă să dea ordine. Câtă
nerecunoștință!
— A naibii! spuse Nicholas. Ce n-aș da să fi avut și io nește picioare d-alea Lui Chen – cre’ că sun’ meseriașe.
VP - 86
Victor era stânjenit în numele lui Eleanor. La urma urmei, ea plătea pentru cină.
Bridget era derutată de David. Era cu totul de acord cu ce spusese el despre faptul că oamenii nu sunt obiecte. De fapt, cândva se gândise și își și dăduse seama cu o claritate copleșitoare că ceea ce era în neregulă cu lumea era că oamenii se tratau unii pe alții ca pe niște obiecte. Era o idee atât de importantă, că era greu să te ții cu dinții de ea, dar la momentul acela o mișcase foarte tare pe Bridget, căreia i se părea că acum David încerca să
spună același lucru. De asemenea, îl admira pentru că era singura persoană
care îl înspăimânta pe Nicholas. Pe de altă parte, vedea de ce îl înspăimântă
David pe Nicholas.
Anne se săturase. Simțea o combinație de plictiseală și revoltă care îi amintea de adolescență. Nu mai putea suporta dispoziția lui David și modul în care o hărțuia pe Eleanor, îl chinuia pe Nicholas, o amuțea pe Bridget și chiar îl bagateliza pe Victor.
— Scuze, murmură ea către Eleanor, mă întorc imediat.
După ce ajunse pe holul întunecos, scoase din geantă o țigară și o aprinse.
Flacăra chibritului se reflecta în toate oglinzile din jurul holului, făcând un ciob de sticlă de la baza scărilor să sclipească efemer. Anne se aplecă să ia sticla cu vârful arătătorului și își dădu seama brusc că era urmărită. Ridică
privirea și îl văzu pe Patrick pe treapta cea mai lată, acolo unde scările se curbau. Purta pijama de flanel cu elefanți albaștri, dar avea o expresie abătută.
— Bună, Patrick, spuse Anne, pari atât de trist. Nu poți să dormi?
Patrick nu răspunse și nici nu se mișcă.
— Trebuie să arunc bucata asta de sticlă, spuse Anne. Bănuiesc că s-a spart ceva mai devreme?
— Eu am fost de vină, spuse Patrick.
— Stai așa puțin, spuse ea.
„Minte”, se gândi Patrick, „n-o să se mai întoarcă”.
În hol nu exista coș de gunoi, dar Anne aruncă micul ciob de pe degetul ei într-un suport din porțelan pentru umbrele, ticsit cu colecția lui David de bastoane exotice.
Se întoarse în grabă la Patrick și se așeză pe treapta de sub el.
— Te-ai tăiat în sticla aia? întrebă ea afectuos, punând o mână pe brațul lui.
Patrick se trase și spuse:
— Lasă-mă în pace.
