Eleanor se duse lângă ea.
— Da, e Patrick. Patrick! Vrei niște ceai, dragul meu?
Nu se auzi niciun răspuns.
— Poate nu te aude, spuse Bridget.
— Bineînțeles că aude, spuse David. Dar e exasperant.
— Poate noi nu-l auzim pe el, spuse Eleanor. Patrick! De ce nu vii să bei niște ceai cu noi?
— Scutură din cap, spuse Bridget.
— Probabil că a băut deja ceai de două sau trei ori, spuse Nicholas, știi cum sunt la vârsta asta.
— Doamne, copiii sunt atât de scumpi, spuse Bridget. Îi zâmbi lui Eleanor, apoi continuă pe același ton, ca și cum solicitarea ei ar trebui împlinită ca o recompensă pentru că i se păreau copiii scumpi: Eleanor, ai putea să-mi spui în ce cameră o să stau, pentru că aș vrea să mă duc să fac o baie și să
despachetez.
— Sigur, spuse Eleanor. Hai să-ți arăt.
Eleanor o conduse pe Bridget în casă.
— Prietena ta e foarte vivace, cred că ăsta e termenul, remarcă David.
— A, merge pe moment, spuse Nicholas.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze, e absolut fermecătoare. Să bem ceva adevărat?
— Bună idee.
— Șampanie?
VP - 60
— Perfect.
David se duse să aducă șampania și reapăru rupând foița aurie de la gâtul unei sticle limpezi.
— Cristal, spuse Nicholas îndatoritor.
— Doar ce-i mai bun, altfel mai bine nimic, spuse David.
— Asta îmi amintește de Charles Pewsey, spuse Nicholas. Săptămâna trecută beam o sticlă de șampanie la Wilton și eu l-am întrebat dacă-și aduce aminte de Gunter, incredibilul secretar al lui Jonathan Croyden. Și Charles a mugit – știi cât de surd e el – „Secretar? Curist, vrei să spui: incredibilul curist”. Toată lumea s-a întors ca să se holbeze la noi.
— Așa se întâmplă mereu când ești cu Charles.
David zâmbi larg. Era ceva foarte caracteristic pentru Charles, trebuia să-l cunoști ca să-ți dai seama cât de amuzant era.
Camera care îi fusese repartizată lui Bridget era plină de creton înflorat și avea pe fiecare perete gravuri cu ruine romane. Lângă pat era A Life of Contrasts de Lady Mosley, peste care Bridget aruncase Valley of Dolls, lectura ei curentă. Se așeză lângă fereastră ca să fumeze un cui, privind fumul care trecea prin găurile minuscule ale plasei pentru țânțari. Auzi cum Nicholas strigă jos „incredibilul curist”. Probabil cei doi povesteau despre vremea petrecută la școală. Băieții tot băieți.
Bridget își puse un picior pe pervaz. Continua să țină cuiul în mâna stângă, chiar dacă la următorul fum avea să-și ardă degetele. Își strecură
mâna dreaptă între picioare și începu să se masturbeze.
— Asta arată că nu are nicio importanța că ești secretar, atâta timp cât majordomul e de partea ta, spuse Nicholas.
David îi urmă sugestia.
— Așa e întotdeauna în viață, intonă el. Nu contează ce faci, ci pe cine cunoști.
Faptul că David găsise un exemplu atât de ridicol pentru această maximă
importantă îi făcu pe amândoi să râdă.
Bridget se duse în pat și se rășchiră pe cuvertura galbenă, cu fața în jos. În timp ce închidea ochii și își relua masturbatul, avu o imagine cu David apărând brusc lângă ea, ca un șoc static, dar se forță să se concentreze, loial, asupra amintirii prezenței însuflețitoare a lui Barry.
VP - 61
9.
Când îi venea greu să scrie, Victor avea obiceiul nervos de a deschide ceasul de buzunar și de a-l închide la loc. Dacă zgomotul altor activități umane îi distrăgea atenția, i se părea util să facă zgomot și el. În timpul episoadelor contemplative ale reveriilor lui diurne, deschidea și închidea ceasul mai încet, dar ritmul creștea în timp ce lupta cu senzația de frustrare.
În dimineața aceasta purta puloverul pestriț și voluminos pe care îl vânase necruțător pentru ocaziile în care hainele pur și simplu nu contau și era hotărât să-și înceapă eseul despre condițiile necesare și suficiente ale identității personale. Se așeză la o masă puțin șubredă de sub platanul îngălbenit din fața casei, iar când temperatura crescu se dezbrăcă și rămase în cămașă. Până la ora prânzului își notase un singur gând, „Am scris cărți pe care eu a trebuit să le scriu, dar încă n-am scris o carte pe care ceilalți să
trebuiască să o citească”. Se pedepsi mâncând un sandviș încropit la prânz, în loc să se ducă la La Coquière și să mănânce trei feluri în grădină, sub umbrela albastru cu roșu și galben a companiei Ricard Pastis.
Fără să vrea, se gândea întruna la mica și confuza contribuție a lui Eleanor din dimineața aceea, „Dumnezeule, adică, dacă în minte există ceva, e cine ești tu”. Dacă în minte există ceva, e cine ești tu: era o prostie, care nu ajuta la nimic, dar care bâzâia lângă el ca un țânțar în întuneric.
