VP - 43
Nicholas se roti spre ea și îi aruncă o privire ucigătoare.
— Are perfectă dreptate, bineînțeles, spuse Eleanor. Poate că ar fi trebuit să-l invităm la cină.
VP - 44
7.
După ce îl spânzurase pe Patrick de urechi și se uitase cum acesta fuge din bibliotecă, David ridică din umeri, se așeză la pian și începu să
improvizeze o fugă. Mâinile lui reumatice protestau la fiecare apăsare de clapă. Pe pian era un pahar cu pastis, ca un nor capturat. Trupul îl durea toată ziua, iar noaptea, de fiecare dată când își schimba poziția, durerea îl trezea. Coșmarurile îl trezeau și ele adesea și îl făceau să scâncească și să
țipe atât de tare, încât insomnia lui se revărsa în dormitoarele învecinate.
Plămânii îi erau și ei distruși, iar când avea o criză de astm, șuiera și horcăia, cu fața umflată de cortizonul pe care îl lua ca să-și calmeze constricția toracică. Icnea și se oprea în vârful scărilor, incapabil să vorbească, plimbându-și ochii pe podea, ca și cum ar fi căutat aerul de care avea disperată nevoie.
La vârsta de cincisprezece ani, talentul lui muzical atrăsese interesul marelui profesor de pian Shapiro, care accepta doar un elev o dată. Din nefericire, după o săptămână, David făcuse reumatism articular și își petrecuse următoarele șase luni în pat, cu mâinile prea țepene și neîndemânatice ca să exerseze la pian. Boala îi anihilase șansele de a deveni un pianist serios și, chiar dacă era plin de idei muzicale, începând din acel moment se prefăcuse că era prea plictisit de compoziție și de acele „hoarde de mici mormoloci” pe care trebuia să-i folosești ca să notezi muzica pe hârtie. În schimb, avea hoarde de admiratori care îl implorau să cânte după
cină. Întotdeauna vociferau că voiau să audă melodia pe care o auziseră data trecută și pe care David nu și-o amintea, până când o auzeau pe cea pe care o cânta atunci și pe care avea s-o uite curând. Dorința compulsivă de a-i distra pe ceilalți și aroganța cu care își etala talentul se combinau ca să-i risipească
ideile muzicale pe care cândva le păzise cu atâta atenție și secretomanie.
Chiar în timp ce savura măgulirile, David știa că, sub această irosire bombastică a talentului său, nu își depășise niciodată nevoia de pastișă, teama de mediocritate și suspiciunea chinuitoare că primul lui puseu de febră fusese cumva autoindus. Această intuiție îi era inutilă; aflarea cauzelor eșecului său nu diminuau eșecul, dar făcea ca ura față de sine să fie puțin mai complexă și puțin mai lucidă decât ar fi fost într-o stare de simplă
necunoaștere.
În timp ce fuga evolua, David atacă tema ei principală prin repetiții frustrate, îngropând melodia inițială sub un torent de note huruitoare de VP - 45
bas și stricându-i desfășurarea prin izbucniri violente de disonanțe. La pian putea uneori să abandoneze tacticile ironice care îi saturau discursul, iar vizitatorii pe care îi tiranizase și tachinase până la exasperare se simțeau mișcați de tristețea acută a muzicii din bibliotecă. Pe de altă parte, David putea să întoarcă pianul împotriva lor ca pe o mitralieră și să concentreze în muzica lui o ostilitate care-i făcea să tânjească după cruzimea mai convențională a conversației lui. Chiar și atunci, muzica lui îi obseda pe cei care ar fi vrut cel mai mult să se opună influenței lui.
David încetă brusc să cânte și închise capacul peste clape. Luă o gură de pastis și începu să-și maseze palma stângă cu degetul mare de la mâna dreaptă. Masajul acesta îi accentua puțin durerea, dar îi oferea aceeași plăcere psihologică precum ruperea cojii unei bube, atingerea abceselor și aftelor din gură cu limba și pipăirea vânătăilor.
După ce transformă durerea surdă din palmă într-o senzație mai ascuțită
prin câteva împungeri cu degetul mare, David se aplecă și luă un trabuc Montecristo pe jumătate fumat. Se presupune că „trebuia” să scoți inelul de hârtie din jurul trabucului, așa că David îl lăsa acolo. Încălcarea pană și a celor mai mărunte reguli după care ceilalți se convingeau că se comportă
corect îi făcea o mare plăcere. Disprețul lui față de vulgaritate includea vulgaritatea de a vrea să eviți aparența că ești vulgar. În acest joc mai esoteric, David recunoștea doar o mână de jucători, printre ei pe Nicholas Pratt și pe George Watford, și putea la fel de ușor să disprețuiască un om pentru că lăsase inelul pe trabuc. Îi plăcea să-l urmărească pe Victor Eisen, marele gânditor, cum se zbate în aceste ape puțin adânci, agățându-se și mai tare în cârlig de fiecare dată când încerca să treacă linia care îl despărțea de categoria căreia și-ar fi dorit să-i aparțină.
David scutură fulgii ușori de scrum de trabuc de pe halatul lui albastru de lână. De fiecare dată când fuma se gândea la emfizemul care îl omorâse pe tatăl lui și era iritat de perspectiva de a muri în același mod.
Pe sub halat purta o pereche de pijamale foarte uzate și cârpite, care deveniseră ale lui în ziua în care tatăl lui fusese înmormântat.
Înmormântarea avusese loc la o distanță convenabilă față de casa tatălui său, în micul cimitir pe care el îl privise în ultimele câteva luni de viață pe fereastra biroului său. Dormea în biroul pe care îl rebotezase „sala de așteptare”, pe un pat de campanie vechi din Crimeea pe care i-l lăsase unchiul său, purtând masca de oxigen pe care o numea hâtru „mască de gaze” și incapabil să execute „procedura scărilor”.
David participase fără entuziasm la înmormântarea umedă și convențională; știa deja că fusese dezmoștenit. În timp ce coșciugul era coborât în pământ, reflectă la faptul că tatăl său își petrecuse mare parte din VP - 46
viață într-o tranșee de un fel sau altul, împușcând păsări sau oameni, și că
acesta era de fapt locul cel mai potrivit pentru el.
După înmormântare, după ce oaspeții plecaseră, mama lui David venise în fosta lui cameră, pentru un moment de doliu privat împreună cu fiul ei. Îi spusese, cu vocea ei sublimă, „Știu că el ar fi vrut ca tu să le ai” și pusese pe pat o pereche de pijamale împăturite cu grijă. David nu răspunsese, și atunci ea îl strânsese de mână și își închisese pentru o clipă pleoapele ușor albastre, ca să arate că astfel de lucruri erau prea profunde pentru cuvinte, dar că ea știa cât de mult avea el să prețuiască micul morman de flanel alb cu galben, cumpărat dintr-un magazin de pe Bond Street care dăduse faliment înainte de Primul Război Mondial.
Era același flanel alb cu galben care acum devenise prea călduros. David se ridică de pe taburetul pianului și se plimbă de colo-colo cu halatul deschis, pufăind din trabuc. Nu exista nicio îndoială că era furios pe Patrick pentru că fugise. Îi stricase distracția. Dar recunoștea că poate calculase greșit cantitatea de disconfort care îi putea fi indusă în siguranță lui Patrick.
Metodele de educație ale lui David se bazau pe afirmația că copilăria e un mit romantic pe care el era prea lucid ca să-l încurajeze. Copiii erau adulți în miniatură slabi și ignoranți, care trebuiau stimulați la maximum să-și corecteze slăbiciunea și ignoranța. Asemenea regelui Chaka, marele războinic zulu care ordonase soldaților săi să strivească mărăcini cu picioarele ca să și le întărească, antrenament care probabil că unora din ei nu le plăcuse la acel moment, David era hotărât să-i creeze fiului său abilitatea detașării și să-i întărească bătăturile dezamăgirii. La urma urmei, ce altceva ar fi avut să-i ofere?
Pentru o clipă, se simți sufocat de o senzație de absurd și neputință; parcă
ar fi fost un fermier care urmărește cum un stol de ciori se așază mulțumite pe sperietoarea lui preferată.
Dar David își duse curajos mai departe raționamentul inițial. Nu, nu avea rost să se aștepte la recunoștință din partea lui Patrick, chiar dacă într-o zi poate că avea să-și dea seama, asemenea unui soldat de-al regelui zulus care aleargă indiferent pe un teren stâncos, cât de mult datora principiilor intransigente ale tatălui său.
După ce Patrick venise pe lume, David își făcuse griji că acesta ar putea deveni un refugiu sau o inspirație pentru Eleanor, așa că, din gelozie, începuse să se asigure că așa ceva să nu se întâmple. În cele din urmă, Eleanor se resemnase cu o credință vagă și luminoasă în „înțelepciunea” lui Patrick, calitate pe care ea i-o atribui cu ceva timp înainte ca el să învețe să
meargă la toaletă. Eleanor îi dăduse drumul pe apă în jos, într-o barcă de hârtie, și apoi se prăbușise, epuizată de groază și vinovăție. Pentru David, VP - 47
încă și mai importantă decât îngrijorarea foarte naturală că soția și fiul lui ar fi putut începe să simtă afecțiune unul față de celălalt era senzația amețitoare că lucra cu o conștiință goală, și îi făcea mare plăcere să frământe acest lut maleabil cu degetele lui de artist.
În timp ce urca la etaj ca să se îmbrace, până și el, care era aproape toată
ziua mânios sau cel puțin iritat și făcea tot posibilul să nu se lase surprins de nimic, fu surprins de izbucnirea de furie care îl copleși. Ceea ce începuse ca indignare față de fuga lui Patrick se transformă acum într-o furie pe care nu o mai putea controla. Arțăgos, intră cu pași mari în dormitorul lui, cu buza de jos împinsă în afară și cu pumnii încleștați, dar în același timp simțind o puternică dorință de a evada din propria atmosferă, ca un om care se îndepărtează cu pași repezi și aplecat în față, de curentul elicelor elicopterului din care tocmai a coborât.
Dormitorul în care intră avea un aspect fals monastic. Era mare și alb, cu plăci de gresie brune miraculos de calde iarna, când încălzirea de sub podea era pornită. Singurul tablou de pe perete era o pictura cu Iisus purtând coroana de spini, unul din ei străpungându-i fruntea palidă. Un șiroi de sânge încă proaspăt i se scurgea pe fruntea netedă spre ochii înlăcrimați care priveau sfios spre această podoabă capilară extraordinară, ca și cum ar fi întrebat „Dar chiar eu sunt acela?” Tabloul era de Correggio și de departe cel mai prețios obiect din casă, dar David insistase ca el să fie expus în dormitorul lui, spunând mieros că nu cerea nimic altceva.
Tăblia cafeniu cu auriu a patului, cumpărată de mama lui Eleanor, care la acel moment era deja ducesă de Valençay, de la un negustor care o asigurase că Napoleon își rezemase capul de ea cel puțin o dată, contrazicea și mai mult ideea de austeritate a încăperii, ca și cuvertura Fortuny verde-închis, plină de phoenicși care se înălțau din focurile de sub ei. Draperii făcute din aceeași țesătură erau atârnate pe o galerie simplă din lemn, deasupra ferestrelor care dădeau pe un balcon cu balustradă din fier forjat.
David deschise impacientat aceste ferestre și ieși pe balcon. Privi șirurile îngrijite de viță-de-vie, câmpurile dreptunghiulare de lavandă, pâlcurile de pini și, dincolo de ele, spre satele Bécasse și St-Crau, împodobind dealurile joase. „Ca două scufii nepotrivite”, cum îi plăcea lui să le spună prietenilor evrei.
