Adormise după ce fumase un cui la toaletă și voia să compenseze asta printr-o izbucnire de curiozitate întârziată.
— Sunt oare victime toate femeile care decid să trăiască cu un bărbat dificil?
Nicholas își desfăcu centura de siguranță de îndată ce avionul ateriză.
Erau pe rândul al doilea și puteau să coboare cu ușurință înaintea celorlalți pasageri dacă, măcar o dată, Bridget nu-și scotea pudriera din husa ei de catifea albastră, ca să se admire în oglinda acesteia.
— Să mergem, spuse Nicholas cu un oftat.
— Semnul pentru centurile de siguranță e încă aprins.
— Semnele sunt pentru oi.
— Be-he-he, behăi Bridget spre oglindă, sunt o oaie.
„Femeia asta e insuportabilă”, se gândi Nicholas.
— Ei bine, eu sunt cioban, spuse el tare, și nu mă face să-mi pun hainele de lup.
— O, Doamne, spuse Bridget, ghemuindu-se în colțul scaunului ei, ce dinți mari ai!
— Ca să-ți pot rupe capul mai bine cu ei.
— Nu cred că ești bunica mea, spuse Bridget sincer dezamăgită.
Avionul se opri din avansarea lui foarte lentă și începură să se audă la unison clicurile cataramelor desfăcute și ale centurilor de siguranță date la o parte.
— Haide, spuse Nicholas, acum foarte pragmatic.
Nu-i plăcea deloc să se afle printre turiștii răzlețiți care se înghionteau pe coridor.
Ajunseră la ușa deschisă a avionului, albi și îmbrăcați elegant, și începură
să coboare zăngănind pe treptele metalice ale scării, prinși între personalul de zbor care se prefăcea întristat de plecarea lor și echipajul de la sol care se prefăcea încântat de sosirea lor. În timp ce cobora treptele, lui Bridget i se făcu puțin greață din cauza căldurii și a mirosului de combustibil ars.
Nicholas privi pe partea opusă a pistei de decolare spre lunga coadă de arabi care urcau încet la bordul unui avion Air France. Se gândi la criza algeriană din ’62 și la amenințarea coloniștilor trădați că se vor parașuta în Paris. Gândul acesta se stinse când își imagină de unde ar fi trebuit să
VP - 40
înceapă pentru a-i putea explica asta lui Bridget. Probabil ea credea că
Algeria e o casă de modă italiană. Nicholas simți o dorință familiară față de o femeie bine informată puțin peste 30 de ani, care studiase istorie la Oxford; faptul că divorțase deja de două astfel de femei contă prea puțin pentru entuziasmul lui instantaneu. Poate carnea lor atârna mai liber de oase, dar amintirea conversațiilor inteligente îl chinuia ca mirosul unei mâncări suculente care plutește spre o celulă de închisoare uitată. De ce miezul dorinței lui se afla mereu într-un loc pe care tocmai îl părăsise? Știa că, dacă
acum ar fi urcat în autobuz cu o femeie a cărei conversație ar fi putut-o suporta, amintirea cărnii lui Bridget l-ar fi trădat cu aceeași acuitate lejeră.
Teoretic, bineînțeles, existau femei – el chiar avusese aventuri cu ele – care combinau calitățile pe care el le punea într-o concurență nedorită, dar Nicholas știa că ceva din interiorul lui avea să-i disperseze întotdeauna aprecierea și să-i împartă loialitatea.
Ușile se închiseră și autobuzul se puse în mișcare cu o smucitură. Bridget stătea vizavi de Nicholas. Sub fusta absurdă, picioarele ei erau zvelte, goale și aurii. Nicholas le detașă, pornografic, de restul trupului și descoperi că era în continuare incitat de ideea disponibilității lor. Își încrucișă picioarele și slăbi strânsoarea boxerilor încurcați, prin bavurile țepene ale pantalonilor de velur.
Abia când se gândi cui aparțin aceste picioare aurii, erecția lui trecătoare i se păru o recompensă măruntă și nepotrivită pentru starea lui aproape permanentă de iritare. De fapt, când examină silueta de deasupra taliei și mâneca cu franjuri a gecii de piele întoarsă neagră, până spre expresia plictisită și încăpățânată a feței, simți un spasm de repulsie și înstrăinare. De ce o ducea pe această făptură ridicolă să stea cu David Melrose, care, la urma urmei, era un om cu oarecare discernământ, ca să nu spunem un snob necruțător?
Clădirea terminalului mirosea a dezinfectant. O femeie în salopetă
albastră avansa pe podeaua orbitoare, cu o mașină de lustruit zumzăitoare cu pernuțe rotunde. Femeia o împingea ușor înainte și înapoi, peste pietricelele negre și maro translucide prinse în marmura albă ieftină. Încă
drogată, Bridget se pierdu în cioburile de culoare, ca și cum acestea ar fi fost stelele de cremene și cuarț ale unui cer alb.
— La ce te holbezi? se răsti Nicholas.
— Podeaua asta e extraordinară, spuse Bridget.
La controlul pașapoartelor, Bridget nu reuși să-și găsească pașaportul, dar Nicholas refuză să facă o scenă când erau pe punctul de a se întâlni cu Eleanor.
VP - 41
— Destul de excentric faptul că în aeroportul ăsta traversezi sala principală înainte să-ți iei bagajul, spuse Nicholas. Probabil că acolo ne așteaptă Eleanor.
— Uau! spuse Bridget. Dacă aș fi contrabandist… Făcu o pauză, sperând ca Nicholas s-o întrebe ceva, apoi continuă: … ăsta ar fi aeroportul meu preferat. Adică, ai o sală întreagă în care poți să strecori cuiva bagajul tău de mână plin cu marfă, apoi te duci să-ți iei bagajul legal de la Vamă.
— Asta admir la tine, spuse Nicholas, gândirea ta creativă. Poate că în publicitate ai fi avut o carieră strălucită; deși cred că, în ceea ce privește contrabanda, autoritățile din Marsilia au probleme mai presante decât
„marfa” pe care ai putea s-o imporți tu în poșetă. Nu știu dacă știi, dar…
Bridget încetase să mai asculte. Nicholas era iar labagiu. Așa devenea mereu când era tensionat; de fapt, așa era tot timpul, în afara momentelor din pat sau când încerca să farmece oamenii. Bridget rămase în urmă și scoase limba la el. Ne, ne ne… plictisitor, plictisitor, plictisitor.
Bridget își acoperi urechile și privi în jos spre picioarele pe care și le târșâia, în timp ce Nicholas mergea singur cu pași mari, revărsându-și sarcasmul asupra unor idei din ce în ce mai îndepărtate de remarcile ei inofensive referitoare la contrabandă.
Bridget ridică iar privirea și văzu o siluetă familiară. Era Barry, sprijinit de o coloană de lângă chioșcul cu ziare. Barry simțea întotdeauna când cineva se uita la el și, în funcție de dispoziția de moment, atribuia acest fapt
