— Ce impresie ți-a făcut Vijay?
— Nu foarte bună.
— Nici mie. Din fericire, a trebuit să plece mai devreme decât se aștepta.
Anne încă nu știa cât de mult să dezvăluie despre cearta cu Vijay.
— Urma să stea cu bătrânul acela pe care îl venerează toți, Jonathan nu mai știu cum, care scrie cărțile alea groaznice cu titluri nebunești, cum ar fi Anemonele și inamicii sau Farsele și morsele. Știi despre cine vorbesc?
— A, ăla, Iisuse, e groaznic! Obișnuia să vină în casa mamei mele din Roma. Spunea mereu lucruri de genul „Străzile roiesc de cerșetori”, care mă
înfuriau foarte tare când aveam șaisprezece ani. Dar tipul ăsta, Vijay, e bogat? Vorbea întruna ca și cum ar fi, dar nu arăta ca și cum ar fi cheltuit vreodată bani, cel puțin nu pe haine?
— A, da, spuse Anne, e foarte bogat: bogat din fabrici, din bănci. Are cai de polo în Calcutta, dar nu-i place poloul și nu se duce niciodată în Calcutta. Ei, asta e ceea ce înțeleg eu prin bogat.
Eleanor tăcu o vreme. Era un subiect față de care avea un interes reținut.
Nu voia să recunoască prea ușor că neglijarea unor cai de polo din Calcutta era ceea ce înțelegea și ea prin bogat.
VP - 36
— Dar e zgârcit ca naiba, spuse Anne, ca să umple tăcerea. Ăsta e unul dintre motivele pentru care ne-am certat.
Acum tânjea să spună adevărul, dar continua să ezite.
— În fiecare seară suna acasă, adică în Elveția, ca să discute în gujarati cu vârstnica lui mamă, și, dacă nu răspundea nimeni, apărea în bucătărie cu un șal negru pe umerii lui plăpânzi, arătând el însuși ca o femeie bătrână. În cele din urmă, a trebuit să-i cer niște bani pentru convorbirile telefonice.
— Și ți-a dat?
— Doar după ce mi-am pierdut cumpătul.
— Victor te-a ajutat? întrebă Eleanor.
— Victor se ferește de lucrurile triviale precum banii.
Drumul intrase în pădurea de stejari de plută. Pe ambele părți ale lui erau copaci deși, cu răni mai vechi sau mai proaspete acolo unde brâuri de scoarță fuseseră desprinse de pe trunchiurile lor.
— Victor a scris mult vara asta? întrebă Eleanor.
— Aproape deloc, răspunse Anne. Și nu e ca și cum ar face altceva atunci când e acasă. Știi, vine aici de când, de opt ani? Și nu s-a dus niciodată să-i salute pe fermierii aceia de alături.
— Familia Faubert?
— Exact. Nici măcar o dată. Locuiesc la 300 de metri distanță, în ferma aia veche, cu doi chiparoși în față. Practic, grădina lui Victor le aparține, dar n-au schimbat niciodată o vorbă unii cu alții. Pretextul lui e că „Nu am fost prezentați”.
— E extraordinar de englez pentru un austriac, nu-i așa? zâmbi Eleanor.
A, uite, ajungem în Signes. Sper să găsesc restaurantul ăla ciudat. E într-o piață de lângă una dintre fântânile alea transformate într-o movilă cu mușchi umezi și ferigi care cresc pe ea. Iar înăuntru, pe toți pereții, sunt capete de mistreți cu colți galbeni lustruiți. Au gurile vopsite în roșu, așa că
arată ca și cum s-ar putea repezi la tine din spatele peretelui.
— Dumnezeule, ce groaznic! spuse Anne sec.
— La sfârșitul războiului, când au plecat germanii, continuă Eleanor, i-au împușcat pe toți bărbații din sat, în afară de Marcel, proprietarul restaurantului. Era plecat atunci când s-a întâmplat asta.
Anne fu redusă la tăcere de aerul de empatie nebunească al lui Eleanor.
După ce găsiră restaurantul, se simți imediat ușurată și puțin dezamăgită că
piața întunecoasă și insipidă nu evoca mai puternic sacrificiul și răzbunarea.
Pereții restaurantului erau din plastic gălbui turnat astfel încât să imite scândurile de pin și, de fapt, erau doar două capete de mistreț în încăperea relativ pustie, luminată nemilos de niște tuburi de neon. După primul fel constând din sturzi minusculi plini de alice, prinși de bucăți unsuroase de VP - 37
pâine prăjită, Anne nu putu decât să se joace cu tocana întunecată și deprimantă, așezată pe un morman de tăieței prea fierți. Vinul roșu era rece și aspru, adus în sticle verzi vechi, fără etichetă.
— E minunat, nu-i așa? spuse Eleanor.
— Cu siguranță, are atmosferă, spuse Anne.
— Uite-l pe Marcel, spuse Eleanor, disperată.
— Ah, Madame Melrose, je ne vous ai pas vue, spuse acesta, prefăcându-se că abia atunci o observă pe Eleanor.
Ocoli în grabă capătul barului, cu pași mici și repezi, ștergându-și mâinile pe șorțul alb pătat. Anne observă mustața lui lungă și pungile uriașe de sub ochi.
Marcel le oferi imediat lui Eleanor și Anne niște coniac. Anne refuză, în ciuda pretenției lui că i-ar prinde bine, dar Eleanor acceptă, întorcându-i apoi oferta. Mai băură încă unul, discutând despre recolta de struguri, în timp ce Anne, care înțelegea doar puțin din accentul lui midi, regretă și mai mult că nu i se permitea să conducă.
Până când se întoarseră la mașină, coniacul și calmantele puseseră
