— Acum trebuie să plec, spuse el laconic.
— Zău? Nu stai să-l saluți pe Victor?
— Nu, trebuie să plec, zise el nerăbdător.
— Bine, stai să-ți dau adresa Samanthei.
— Ce?
— Petrecerea.
— A, da, spuse Patrick. Mă îndoiesc că o să vin.
Anne scrise adresa pe o foaie de hârtie pe care i-o întinse.
— Poftim.
— Mulțumesc, rosti Patrick abrupt, ridicându-și gulerul paltonului. Te sun mâine.
VP - 26
— Sau ne vedem diseară.
— Poate.
Patrick se întoarse și porni grăbit spre ușă. Trebuia să iasă afară. Inima părea pe punctul de a-i sări din piept, ca o jucărie cu arcuri, iar el simțea că
mai poate să o țină înăuntru doar câteva secunde.
— La revedere, strigă de la ușă.
— La revedere, spuse Anne.
Coborî cu liftul lent și fără aer, trecu pe lângă portarul idiot și ieși în stradă. Șocul de a se afla din nou sub cerul larg și alburiu, complet expus.
Probabil că așa se simțea stridia atunci când cădea pe ea zeama de lămâie.
De ce părăsise adăpostul apartamentului lui Anne? Și încă atât de grosolan? Acum ea avea să-l urască pentru totdeauna. Tot ce făcea era greșit.
Patrick privi bulevardul. Semăna cu primele secvențe ale unui documentar despre suprapopulare. O luă din loc, imaginându-și că în urma lui capetele tăiate ale trecătorilor se rostogolesc în șanț.
VP - 27
4.
Cum putea să găsească o soluție la o problemă dacă problema era felul în care gândea el, se întrebă Patrick, nu pentru prima oară, în timp ce își scotea fără tragere de inimă paltonul și îl întindea unui chelner cu sacou roșu și păr dat cu briantină.
Să mănânce era doar o soluție temporară. Dar, pe de altă parte, toate soluțiile erau temporare, până și moartea, și nimic nu-l făcea să creadă mai mult într-o viață de apoi decât sarcasmul inexorabil al Sorții. Fără îndoială, sinuciderea s-ar fi dovedit a fi doar prefața violentă a unui alt interval de conștiință scârbită, de spirale tot mai mici, lațuri care se strângeau și amintiri ca niște șrapnele care îi sfârtecau de dimineața până seara carnea.
Cine ar fi crezut că în taberele de vacanță ale eternității te așteptau astfel de chinuri rafinate? Aproape că te făcea să fii recunoscător că ești viu.
Doar în spatele unei cascade de senzații brutale și plăcute, se gândi Patrick luând un meniu legat în piele fără să se deranjeze să ridice privirea, putea să se ascundă de ogarii conștiinței lui. Acolo, în firida rece a stâncii, în spatele acelui văl alb și gros, îi auzea cum schelălăie și mârâie derutați de pe mal, dar cel puțin nu puteau să-i rupă gâtul cu reproșurile lor furioase. În definitiv, urma pe care o lăsase el nu era greu de amușinat. Era plină de probe ale timpului irosit și tânjirii deznădăjduite, bașca toate acele cămăși pătate de sânge și seringile ale căror ace le îndoise într-un acces de dezgust și apoi le dezdoise iar, pentru o ultimă doză. Patrick trase adânc aer în piept și își încrucișă brațele la piept.
— Un martini sec, spuse el tărăgănat. Fără gheață, cu puțină lămâie. Și sunt gata să comand.
Un chelner se apropie imediat să-i ia comanda. Totul era sub control.
Majoritatea celor care sufereau de sevraj sau din cauza diferenței de fus orar și erau cu creierii varză de la Quaalude și-ar fi pierdut interesul față de mâncare, dar lui Patrick i se părea că toate aceste apetituri funcționează în același timp, chiar și atunci când aversiunea de a fi atins dădea dorinței lui de sex un aspect teoretic.
Își aminti că Johnny Hall spusese indignat despre o prietenă pe care o dăduse afară cu puțin timp în urmă că „era tipul de fată care vine la tine acasă și îți ciufulește părul, când tu tocmai ai luat o doză de cocaină”. Patrick urlase în fața unei asemenea lipse de tact. Atunci când se simte gol și fragil ca un geam, un bărbat nu vrea să-i fie ciufulit părul. Nu putea exista nicio VP - 28
negociere între cei care credeau că cocaina era un drog ușor neplăcut și senzual și dependentul intravenos care știa că era o ocazie de a experimenta peisajul arctic al terorii pure.
Teroarea era prețul pe care el trebuia să-l plătească pentru primul val de plăcere sfâșietoare din clipa în care conștiința lui păruse să explodeze ca niște flori albe pe crengile nervilor lui. Și toate gândurile lui răzlețe se adunaseră laolaltă, asemenea piliturii de fier atunci când ții deasupra ei un magnet care o atrage sub forma unui trandafir. Sau – trebuia să înceteze să
se mai gândească la asta – sau ca o soluție de sulfat de cupru saturat la microscop, când se transformă brusc și pe toată suprafața ei apar cristale.
Trebuia să înceteze să se mai gândească la asta – și să facă asta. Nu! Și să
se gândească la altceva. Cadavrul tatălui său, de exemplu. Așa ar fi fost mai bine? Așa ar fi scăpat de problema dorinței, dar și ura putea fi compulsivă.
Ah, iată martiniul sec. Era puțină muniție, dacă nu o armată întreagă.
Patrick goli dintr-o înghițitură lichidul rece și onctuos.
— Doriți încă unul, domnule?
— Da, spuse Patrick răstit.
