Dumnezeule, chiar era foarte beat. Dar nu suficient. Turna lichidul înăuntru, dar lichidul nu ajungea la confuziile constitutive, la accidentul de la marginea drumului, încă prins în metalul îndoit, după atât de mulți ani.
Patrick scoase un oftat zgomotos care se termină cu un fel de mormăit și lăsă capul în jos, deznădăjduit.
Sosi crema de zahăr ars, pe care el o înfulecă cu aceeași nerăbdare disperată pe care o manifestase față de toată mâncarea, însă acum însoțită
de epuizare și oprimare. Modul violent în care mânca îl lăsa mereu într-o stare de tristețe de nedescris la sfârșitul mesei. După câteva minute în care nu putu decât să privească fix piciorul paharului său, Patrick strânse suficientă pasiune ca să comande niște marc de Bourgogne și nota.
Închise ochii și lăsă fumul de țigară să-i iasă din gură și să-i intre în nas, după care îl scoase din nou pe gură. Era un exemplu excelent de reciclare.
Bineînțeles, încă mai putea să meargă la petrecerea la care îl invitase Anne, dar știa că n-o să facă asta. De ce refuza întotdeauna? Refuza să participe.
Refuza să fie de acord. Refuza să ierte. După ce avea să fie prea târziu, avea să-și dorească să fi mers la petrecere. Se uită la ceas. Doar nouă și jumătate.
3 William Congreve, Love for Love (Iubire pentru iubire).
VP - 34
Încă nu venise timpul, dar când avea să vină, refuzul avea să se transforme în regret. Putea chiar să-și imagineze că iubea o femeie, dacă o pierduse mai întâi.
La fel era și cu cititul. Imediat ce era privat de cărți, dorința de a citi devenea insațiabilă, în timp ce, dacă avusese precauția de a lua cu el o carte, ca în seara asta, când își strecurase iarăși în buzunarul paltonului Mitul lui Sisif, putea fi sigur că nu avea să fie deranjat de dorul de literatură.
Înaintea Mitului lui Sisif purtase la el cel puțin un an Nenumitul și Pădurea nopții, iar în cei doi ani dinainte de asta cartea supremă pentru palton, Inima întunericului. Uneori, mânat de oroarea față de propria ignoranță și de hotărârea de a cuceri o carte dificilă sau chiar un text fundamental, lua din biblioteca lui ceva precum Șapte tipuri de ambiguitate sau Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, doar ca să descopere că primele lor pagini erau deja pline de notițe fine și obscure cu scrisul lui.
Aceste urme ale unei civilizații anterioare l-ar fi reconfortat, dacă și-ar fi amintit cât de cât lucrurile pe care, în mod evident, le citise cândva, în schimb această ușurință de a uita îl panica. Ce rost avea o experiență, dacă îi scăpa cu totul? Trecutul lui părea să se transforme în apă în mâinile lui făcute căuș, și să i se strecoare inexorabil printre degetele nervoase.
Patrick se ridică cu greu și traversă covorul roșu și gros al restaurantului, cu capul înclinat precar pe spate și cu ochii aproape închiși, astfel că mesele erau niște pete întunecate prin sita sprâncenelor.
Luase o decizie importantă. Avea să-l sune pe Pierre și să lase în voia sorții dacă avea să cumpere sau nu. Dacă Pierre dormea, atunci nu avea să ia deloc heroină, dar dacă era treaz merita să se ducă să ia măcar atât cât să
poată dormi la noapte. Și puțin pentru dimineață, să nu-i fie rău.
Barmanul puse un telefon pe tejgheaua din lemn de mahon și, lângă el, un al doilea mare. 5… 5… 5… 1… 7… 2… 6. Bătăile inimii lui Patrick se întețiră; dintr-odată, se simțea însuflețit.
— Acum nu pot să răspund, dar dacă lăsați…
Patrick trânti telefonul. Era robotul ăla nenorocit. De ce naiba dormea Pierre la ora zece seara? Era absolut inadmisibil. Patrick luă receptorul și formă din nou numărul. Să lase oare un mesaj? Ceva codat subtil, cum ar fi
„Trezește-te, boule, vreau să punctez”.
Nu, n-avea niciun rost. Soarta se pronunțase, iar el trebuia să-i accepte judecata.
Afară era surprinzător de cald. Cu toate astea, Patrick își ridică gulerul paltonului, cercetând strada în căutarea unui taxi liber.
Zări curând un taxi și coborî pe stradă ca să-l oprească.
— Hotel Pierre, spuse el în timp ce urca în mașină.
VP - 35
5.
Ce instrument putea să folosească pentru a se elibera? Disprețul?
Agresiunea? Ura? Toate erau contaminate de influența tatălui său, însuși lucrul de care trebuia să se elibereze. Iar tristețea pe care o simțea, dacă se oprea o clipă, nu o deprinsese de la descinderea tatălui său în nenorocirea paraliziei?
După divorțul de Eleanor, David rămăsese în sudul Franței, la doar douăzeci și ceva de kilometri distanță de fosta lui casă din Lacoste. În noua casă, care nu avea ferestre exterioare, doar ferestre care dădeau spre o curte centrală plină de buruieni, zăcea în pat zile în șir, șuierând și privind fix tavanul, fără să aibă energia de a traversa măcar încăperea ca să ia Jorrocks Rides Again, care cândva putuse să-l înveselească în cele mai nefavorabile circumstanțe.
Atunci când Patrick, în vârstă de opt sau nouă ani și sfâșiat între groază și o loialitate impenetrabilă, îl vizita pe tatăl lui, tăcerile enorme erau întrerupte doar atunci când David își exprima dorința de a muri și își lăsa instrucțiunile finale.
— Eu s-ar putea să nu mai trăiesc mult, icnea el, și s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată.
— Nu, tati, nu spune asta, îl ruga Patrick.
Apoi apăreau vechile povețe: Observă totul… Să nu ai încredere în nimeni… Disprețuiește-o pe mama ta… Efortul e ceva vulgar… Lucrurile stăteau mai bine în secolul al XVIII-lea.
Impresionat, an de an, de gândul că acestea ar putea fi ultimele sentințe ale tatălui său despre lume, distilatul întregii lui înțelepciuni și experiențe, Patrick acorda o atenție necuvenită acestui set exasperant de opinii, în ciuda probelor copleșitoare că ele nu îl duseseră pe tatăl lui prea departe în căutarea fericirii. Dar, pe de altă parte, și asta era ceva vulgar. Asemenea multor altora, întregul sistem funcționa minunat după încrederea acordată
inițial.
Dacă tatăl lui reușea vreodată să se dea jos din pat, situația devenea și mai rea. Se duceau în sat, într-o expediție de cumpărături, cu tatăl lui îmbrăcat cu o pereche veche de pijamale verzi, un palton albastru scurt cu nasturi în formă de ancoră și o pereche de ochelari de soare, acum legați cu o sfoară grosolană la gât, iar în picioare bocancii cu șireturi pe care le preferau țăranii tractoriști de acolo. David își lăsase o barbă albă ca zăpada VP - 36
și avea întotdeauna la el o sacoșă portocalie din nailon cu mâner auriu uzat.
Patrick, care era luat drept nepotul lui, își amintea rușinea și groaza, dar și mândria agresivă cu care îl însoțea în sat pe tatăl lui din ce în ce mai excentric și deprimat.
— Vreau să mor… Vreau să mor… Vreau să mor… murmură Patrick rapid.
Era complet inadmisibil. Nu putea să fie omul care fusese acel om.
