Amfetamina revenea și, odată cu ea, amenințarea lucidității și a emoțiilor puternice.
Se apropiau de hotel și Patrick trebuia să ia o decizie rapidă. Se aplecă în față și îi spuse șoferului:
— M-am răzgândit, du-mă pe Eighth Street, între C și D.
Șoferul chinez privi sceptic în oglindă. Avenue D era departe de Hotelul Pierre. Ce fel de om schimba brusc direcția? Doar un drogat sau un turist ignorant.
— Avenue D, loc rău, spuse el, testând a doua teorie.
— Pe asta contez, spuse Patrick. Tu du-mă acolo.
Șoferul merse mai departe pe Fifth Avenue, trecând de virajul către hotel.
Patrick stătea rezemat pe spate, surescitat, scârbit și vinovat, dar mascându-și, ca de obicei, sentimentele printr-o aparentă indiferență apatică.
Și ce dacă se răzgândea? Flexibilitatea era o calitate admirabilă. Și nimeni nu era mai flexibil când venea vorba de a renunța la droguri, la urma urmei, nimeni nu era mai deschis la posibilitatea de a le lua. Încă nu făcuse nimic.
Încă putea să-și schimbe decizia sau să schimbe schimbarea deciziei. Încă
putea să se întoarcă.
În timp ce plonja din Upper în Lower East Side, de la Le Veau Gras la Bargain Grocery Store de pe Eighth Street, Patrick nu se putu abține să nu admire modul în care cutreiera liber, sau poate cuvântul potrivit era
„inevitabil”, între lux și mizerie.
Taxiul se apropia de Tompkins Square, începutul cartierului veseliei. Aici își târa viața de sevraj perpetuu Chilly Willy, contactul lui de pe stradă
pentru acele iritante ocazii în care Pierre dormea. Chilly putea să facă rost doar de atâta heroină cât să poată căuta alta; căuta resturi prin suficiente pungulițe ca să zvâcnească, în loc să aibă convulsii, să scâncească, în loc să
țipe. Mergea cu pași mici și smuciți, cu un braț inert și fără nerv atârnându-i pe lângă corp ca un cablu vechi din tavan. Cu mâna sănătoasă, Chilly își ținea pantalonii lăsați și murdari, mereu în pericol de a-i aluneca peste talia descărnată. Deși era negru, părea palid, și fața lui era presărată cu pete hepatice maronii. Dinții, cei patru sau cinci care încă se mai agățau eroic de gingii, erau fie galben-închis, fie negri, ciobiți sau sfărâmați. Era o inspirație VP - 37
pentru comunitatea și clienții lui, dat fiind că nimeni nu-și putea imagina că
arată la fel de rău ca el, oricât de nesăbuit și-ar fi dus viața.
Taxiul traversă Avenue C și merse mai departe pe Eighth Street. Aici era între șoldurile mizerabile ale orașului, se gândi Patrick satisfăcut.
— Unde vrei? întrebă chinezul.
— Vreau heroină, spuse Patrick.
— Heroină, repetă șoferul neliniștit.
— Exact, spuse Patrick. Oprește aici, e bine.
Niște portoricani agitați umblau ca niște boxeri dintr-o parte-n alta în colțul lor, iar negrii cu pălării mari stăteau sprijiniți de uși. Patrick coborî geamul taxiului și de fiecare parte a acestuia se îngrămădiră noi prieteni.
— Ce vrei, omule? Ce cauț’?
— Am de toate… Ce vrei?
— Heroină, spuse Patrick.
— Căcat, omule, ești de la poliție. Ești polițist.
— Nu, nu sunt, protestă Patrick. Sunt englez.
— Dă-te jos din taxi, omule, nu-ți vindem nimic dacă stai în taxi.
— Așteaptă aici, îi spuse Patrick șoferului.
Coborî din taxi. Unul dintre dealeri îl luă de braț și îl duse după colț.
— Nu merg mai departe, spuse Patrick când ajunseră pe punctul de a pierde taxiul din vedere.
— Cât vrei?
— Dă-mi patru pungulițe de zece dolari, spuse Patrick, desprinzând cu grijă două bancnote de douăzeci de dolari.
Ținea bancnotele de douăzeci în buzunarul din stânga al pantalonilor, pe cele de zece în buzunarul din dreapta al pantalonilor, iar pe cele de cinci și de un dolar în buzunarele de la palton. Cele de o sută rămâneau în plicul din buzunarul interior al hainei. Așa nu ispitea niciodată pe nimeni cu o etalare de bani lichizi.
— Îți dau șase pentru cincizeci, omule. Primești o punguliță gratis.
— Nu, patru ajung.
Patrick băgă în buzunar cele patru pungulițe de hârtie impermeabilă, se întoarse și se sui înapoi în taxi.
— Acum mergem hotel, spuse chinezul zelos.
