— Nu trebuie să-ți faci griji, spuse Patrick. Cred că intră la bagaje de mână, nu crezi?
— Presupun că da, zise Rachel, derutată de această argumentație.
Doamne, vreau să spun, chiar mă face să mă simt ciudat. Tatăl tău e în cameră cu noi. Poate că și înainte am simțit asta.
— Cine știe? În orice caz, poate să-ți țină companie cât mă duc eu la baie.
S-ar putea să stau mai mult.
— Tare chestie, replică Rachel făcând ochii mari.
— Nu te speria. A fost un om fermecător, așa spuneau toți.
Patrick o lăsă pe Rachel în dormitor și încuie ușa de la baie în urma lui. Ea se așeză pe marginea patului, privind cu neliniște cutia, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea să se miște. Se folosi de această ocazie minunată ca să facă
exercițiile de respirație pe care și le amintea vag de la cele două cursuri de yoga, dar după câteva minute se plictisi. În continuare îi venea să plece, dar problema era că stătea tocmai în Brooklyn. Călătoria cu taxiul ar fi costat zece – doisprezece dolari și ar fi ajuns cu doar două ore înainte să trebuiască
să se chinuie să ajungă la galerie cu metroul. Dacă rămânea aici, poate că ar VP - 120
fi putut să doarmă puțin și să ia micul dejun. Se instală confortabil cu meniul de mic dejun și, după încântarea și vinovăția inițiale de după ce văzu câte lucruri minunate erau de mâncat, o copleși oboseala.
Patrick stătea întins în cadă, cu un picior spânzurat peste marginea ei și sângele prelingându-i-se din braț. Băgase toată cocaina în ultima doză și, spulberat de euforie, căzuse de pe marginea căzii. Acum privea lung mânerul de crom al dușului și tavanul alb și strălucitor, inspirând superficial printre dinții încleștați, ca și cum pe piept i-ar fi căzut o grindă. Pe cămașă avea pete întunecate de transpirație, iar nările lui erau pudrate cu heroină. Își lipise direct de nas pachețelul care acum zăcea gol și boțit pe gâtul lui.
Cu mâna stângă, frecă acul seringii de marginea căzii. Trebuia să înceteze să se mai injecteze – mai ales acum, când rămăsese fără heroină.
Tot răul pe care îl provocase se îngrămădi asupra lui deodată, ca o trupă
de îngeri căzuți dintr-un tablou medieval care îl mânau spre iad cu furci înroșite în foc, cu fețe batjocoritoare și răutăcioase care îl înconjurau cu urâțenie și disperare. Simți dorința irezistibilă de a lua o hotărâre eternă, de a face promisiunea smerită și imposibilă de a nu mai lua niciodată droguri.
Dacă supraviețuia acum, dacă i se îngăduia să supraviețuiască, nu avea să se mai injecteze niciodată.
În această situație gravă, fervoarea lui cântărea mai greu decât faptul că
era conștient de lipsa lui de onestitate, chiar dacă depistase deja, ca pe un foc de armă îndepărtat, senzația tulburătoare că lipsea ceva. Rămăsese fără
heroină. O seringă era distrusă și cealaltă înțepenită cu sânge. Era mai bine așa, dar infinit mai trist. Foarte curând, sinapsele lui avea să urle ca niște copii flămânzi și fiecare celulă a trupului său avea să-l tragă jalnic de mânecă.
Patrick își mișcă ezitant piciorul și se ridică în capul oaselor. Aproape că
murise iar. Era întotdeauna un șoc pentru organism. Mai bine să ia pastila aia de Quaalude. Se săltă în picioare, aproape leșină și ieși prudent din cadă, sprijinindu-se de perete ca un bătrân. Sacoul lui zăcea pe podea (se gândise adesea să-i ceară croitorului să-i pună buzunare în mâneci), iar Patrick îl luă
foarte încet de jos, scoase foarte încet pastila de Quaalude, o băgă în gură și o înghiți cu puțină apă.
Se așeză năuc pe closet și luă telefonul. 555-1726.
„Nu pot răspunde acum, dar dacă lăsați…” Căcat, nu era acasă.
— Pierre, sunt Patrick, am sunat doar ca să-mi iau la revedere, minți el.
Te caut în clipa în care mă întorc în New York. La revedere.
Apoi îl sună pe Johnny Hali în Londra, ca să se asigure că măcar o să-l aștepte ceva la sosire. Telefonul sună de câteva ori. Poate că Johnny putea VP - 121
să-l întâmpine la aeroport. Mai sună de câteva ori. Dumnezeule mare, nici Johnny nu era acasă. Era inadmisibil.
Patrick încercă să agațe telefonul pe suportul lui și rată de mai multe ori până să reușească. Era slab ca un copil. Observă că seringa era în continuare în cadă și
O luă greoi, o înfășură în hârtie igienică și o aruncă în coșul de gunoi de sub chiuvetă.
Când se întoarse în dormitor, o găsi pe Rachel eșuată pe pat și sforăind neregulat. Dacă ar fi fost îndrăgostit… se gândi Patrick. Dar nu putu să
continue. Apa tulburată ca o flacără de sub arcada unui pod, un ecou înăbușit, un sărut. Zăpada picurându-i de pe cizme, în fața sobei, sângele revenindu-i în vârfurile degetelor. Dacă ar fi fost îndrăgostit.
Dar așa, cu burta albă și respirând greoi, Rachel i se părea că seamănă cu o balenă eșuată pe plajă.
Era ușor să-ți faci bagajul dacă rulai totul într-un singur ghem pe care îl îndesai în valiză, te așezai pe ea și închideai fermoarul. Trebui să deschidă
din nou fermoarul ca să strecoare înăuntru cartea lui Victor.
— Cred că sunt un ou și, prin urmare, sunt un ou, schelălăi el cu accentul francez al lui Pierre.
Își luă ultima cămașă curată, se duse în baie și sună la recepție.
— Alo? spuse Patrick.
— Da, domnule, cu ce pot să vă ajut?
— Aș vrea o limuzină la șapte și jumătate, vă rog. Una mare, cu geamuri fumurii, adăugă el copilărește.
