sub canapea.
VP - 101
Aici nu poate să mă găsească nimeni. Și dacă nu mă găsește nimeni? Și dacă mă găsește?
Patrick se năpusti în cameră, lăsă punga de hârtie maro să cadă și se aruncă pe podea. Se rostogoli spre canapea, se întinse pe spate și încercă să
se strecoare sub marginea ei.
Ce făcea? Înnebunea. Nu mai putea să intre sub canapea. Era prea mare acum. Avea un metru și optzeci și șase. Nu mai era copil.
Dă-o dracului. Patrick ridică canapeaua în aer și își strecură trupul sub ea, după care o lăsă iar pe pieptul lui.
Rămase acolo, cu paltonul și bandajul lui de ochi, în timp ce canapeaua îl acoperea până la gât, ca un sicriu făcut pentru un om mai mic.
Dr Moarte: „E exact tipul de criză pe care am fi vrut s-o evităm. Scalpel.
Anestezic”. Patrick își repezi mâna.
Nu din nou asta. Repede, repede, o doză de heroină. Alte capsule de amfetamină trebuiau să se dizolve în stomacul lui. Totul avea o explicație.
— Nu există coș de gunoi pe lume care să nu te primească gratis, oftă
Patrick cu vocea unei asistente-șefe afectuoase dar neoneste.
Ieși de sub canapea și se ridică încet în genunchi. Își dădu jos paltonul acum mototolit și plin de scame și se târî în patru labe spre cutia cu cenușă, privind-o cu atenție, ca și cum aceasta ar fi putut să se repeadă la el.
Cum putea să pătrundă în cutie? Să pătrundă în cutie, să ia cenușa și s-o verse la closet. Ce loc de odihnă mai bun ar fi putut exista pentru tatăl lui decât canalizarea din New York, printre fauna albinoasă și tonele de căcat?
Patrick examină lemnul de cedru cu muchii oblice, căutând o fantă sau un șurub care i-ar fi permis să deschidă cutia, dar nu găsi decât o plăcuță aurie subțire, într-o punguță mică de plastic lipită de baza netedă.
Furios și frustrat, Patrick se ridică brusc și sări cu picioarele pe cutie.
Cutia era făcută dintr-un lemn mai solid decât își imaginase el și rezistă
atacului fără să scârțâie. Putea oare să comande o drujbă de la room-service? Nu-și amintea ca asta să figureze în meniu.
S-o arunce pe fereastră și să se uite cum se face fărâme de trotuar?
Probabil că ar fi omorât pe cineva, fără să ciobească deloc cutia.
Cu un ultim efort, Patrick trase un șut în cutia inexpugnabilă trimițând-o în cealaltă parte a încăperii, unde aceasta se lovi cu un zăngănit surd de coșul de gunoi metalic și se opri.
Cu o rapiditate și eficiență admirabile, Patrick își pregăti și administră
injecția cu heroină. Pleoapele aproape i se închiseră. Apoi se deschiseră pe jumătate, reci și inerte.
Dacă ar fi putut să fie mereu așa, calmul efectului inițial. Dar chiar și în această seninătate caraibiană voluptuoasă existau prea mulți copaci frânți și VP - 102
acoperișuri jupuite pentru ca el să se poată relaxa. Exista întotdeauna o dispută care trebuia câștigată sau un sentiment care trebuia combătut.
Patrick se uită la cutie. Observă Totul. Gândește întotdeauna cu capul tău.
Nu-i lăsa niciodată pe alții să ia decizii importante pentru tine.
Patrick se scărpină încet. Ei, cel puțin nu-i păsa atât de mult.
VP - 103
13.
Patrick încercase să doarmă, dar urmele zdrențuite ale amfetaminei încă
se târau prin conștiința lui, făcându-l să se repeadă în continuare înainte. Se frecă la ochi compulsiv, obsedat de urciorul care îi gâdila globul ocular la fiecare clipit. Jeleul pe care i-l dăduseră la farmacie era, bineînțeles, complet inutil. Totuși, Patrick își puse în ochi o mare cantitate din el, iar vederea lui se încețoșă ca un aparat de fotografiat uns. Bandajul îi lăsase o urmă
diagonală pe frunte și Patrick se opri din frecatul ochiului doar ca să
scarpine urma cu aceeași disperare iritată. Ar fi vrut să-și scoată ochiul și să-și jupoaie fața, ca să pună capăt acestei mâncărimi groaznice care erupsese din încercarea eșuată de a adormi, dar știa că ea era doar jocul de suprafață
al unei neliniști mai fundamentale: pudră de scărpinat în prima pereche de scutece, fețe zâmbitoare în jurul pătuțului de spital.
Se dădu jos din pat și își slăbi nodul cravatei. Camera era înăbușitor de fierbinte, dar Patrick detesta răcoarea ca de cameră frigorifică a aerului condiționat. Ce era el, o halcă de carne într-un cârlig? Un cadavru la morgă?
Mai bine să nu întrebe.
Era timpul să-și verifice drogurile, să-și treacă în revistă trupele și să
vadă ce șanse avea să supraviețuiască încă unei nopți și să se urce în avion a doua zi la nouă și jumătate.
