vrea să discutăm.
Era evident că, în ceea ce o privea pe Nancy, răspunsul era da, ar fi fost extrem de nepoliticos. Chiar în clipa aceea, Consuela gătea scoici. Dar în viață, ca și în întreținerea oaspeților, trebuia să fii flexibil și grațios, iar în cazul acesta trebuia luat în calcul doliul lui Patrick. Era greu să nu se simtă
insultată de sugestia că nu se comporta corespunzător, până când lua în considerare faptul că starea lui de spirit era înrudită cu pierderea temporară
a sănătății mintale.
— Bineînțeles că nu, toarse ea.
— Unde să mergem? întrebă Patrick.
— Ah… există un mic restaurant armenesc care îmi place foarte, foarte mult, sugeră Marianne.
— Un mic restaurant armenesc, repetă Patrick plat.
— E atât de minunat, spuse Marianne înghițind în sec.
VP - 97
12.
Sub o cupolă azurie presărată cu stele de un auriu mat, Marianne și Patrick stăteau în separeul lor de diftină albastră, citind meniurile îmbrăcate în plastic de la Byzantium Grill. Huruitul înăbușit al unui metrou tremură pe sub picioarele lor, iar apa cu gheață atât de redundantă, care sosea mereu atât de rapid, se clătină în paharele solide cu caneluri. Totul se cutremura, se gândi Patrick, moleculele tăbliei mesei dansau, electronii se învârteau, semnale și unde acustice unduiau prin celulele lui, celule care licăreau de muzică country și radioemisii ale poliției, camioanele de gunoi mugeau și sticlele se spărgeau; craniul lui se cutremura ca un perete găurit și fiecare senzație îi șfichiuia carnea moale și cenușie.
Un chelner aflat în trecere lovi cu piciorul cutia cu cenușă a lui Patrick, întoarse privirea și își ceru scuze. Patrick refuză oferta lui de a-i „pune asta undeva” și împinse cu piciorul cutia sub masă.
Moartea ar fi trebuit să exprime ființa mai profundă, în loc să reprezinte ocazia pentru un rol nou. Cine spusese asta? Groaza de a uita. Și totuși, iată-l pe tatăl lui lovit cu piciorul de chelneri. Un rol nou, categoric un rol nou.
Poate că trupul lui Marianne avea să-i dea posibilitatea de a uita cadavrul tatălui său, poate că el conținea o intersecție în care obsesia lui față de moartea tatălui său și față de propria moarte putea să-și schimbe parcursul și să se repeadă spre noua ei destinație erotică, cu tot vechiul ei elan morbid.
Ce-ar fi trebuit să spună? Ce-ar fi putut să spună?
Bineînțeles că îngerii făceau dragoste fără impedimentele membrelor sau articulațiilor, dar în frustrarea suspinată a sexului uman, exasperanta substituire a contopirii cu gâdilatul și imboldul mereu reînnoit de a trece dincolo de gurile râului spre lacul calm în care am fost concepuți, se gândi Patrick în timp ce se prefăcea că citește meniul, dar de fapt fixa cu ochii catifeaua verde care abia acoperea sânii lui Marianne, ar fi fost o expresie adecvată a eșecului cuvintelor de a transmite confuzia și intensitatea pe care o simțea el în urma morții tatălui său.
În plus, a nu o fi futut pe Marianne era ca și cum nu ai fi citit Iliada – încă
un lucru pe care el voia de mult timp să-l facă.
Ca o mânecă agățată într-un aparat implacabil și neînțelegător, nevoia lui de a fi înțeles se prinsese în trupul ei binecuvântat, dar periculos de indiferent. Patrick avea să fie târât de-a lungul unei obsesii zdrobitoare și VP - 98
scuipat prin partea cealaltă, fără ca pulsul lui Marianne să se abată sau gândurile ei să rătăcească de la calea aleasă de ele.
În loc ca trupul ei să-l salveze de cadavrul tatălui său, secretele lor aveau să se împletească; jumătate de orizont alcătuit din buza lui frântă, jumătate din șoldul ei nefrânt. Iar acest orizont vertiginos, ca o cascadă
împrejmuitoare, avea să-l smulgă pe Patrick din adăpost, ca și cum ar fi stat pe o coloană de stâncă privind cum apa care îl smulsese se calmează în jurul lui, aparent nemișcată în timp ce se apropia de cădere, cădere pretutindeni.
Dumnezeule, se gândi Marianne, de ce acceptase să ia cina cu tipul ăsta?
Citea meniul ca și cum s-ar fi holbat într-o prăpastie de pe un pod înalt.
Marianne n-ar mai fi suportat să-i pună o nouă întrebare despre tatăl lui, dar i se părea greșit să-l facă să vorbească despre altceva.
Întreaga seară se putea transforma într-o mare plictiseală. Patrick saliva, undeva între silă și dorință. Era suficient ca să facă o fată să se simtă
vinovată că era atât de atrăgătoare. Marianne încerca să evite asta, dar petrecuse prea mult timp în fața unor bărbați abătuți cu care nu avea nimic în comun. Ochii lor ardeau de reproș și conversația era de mult coagulată și mucegăită, ca ceva lăsat de foarte, foarte, foarte mult timp în congelator, ceva ce probabil că ai cumpărat doar pentru că erai nebună.
Frunze de viță și humus, miel fript, orez și vin roșu. Cel puțin putea să
mănânce. Mâncarea de aici era foarte bună. Simon o adusese aici prima oară.
Simon avea darul de a găsi cele mai bune restaurante armenești în orice oraș din lume. Simon era atât, atât de deștept. Scria poezii despre lebede, gheață și stele și era greu să-ți dai seama ce încerca să spună, pentru că erau atât de indirecte, fără să fie, de fapt, foarte sugestive. Dar Simon era un geniu de savoir faire, mai ales în domeniul restaurantelor armenești. Într-o zi, Simon îi spusese, cu accentul lui ușor bâlbâit de Brooklyn, „Unii oameni au anumite emoții. Eu nu”. Așa, pur și simplu. Fără lebede, fără gheață, fără
stele, nimic.
Făcuseră dragoste o singură dată, și ea încercase să absoarbă esența geniului lui obraznic și evaziv, dar după ce se terminase Simon se dusese la baie să scrie o poezie, și ea rămăsese în pat, simțindu-se ca o fostă lebădă.
Bineînțeles că era greșit să vrei să schimbi oamenii, dar ce altceva ai fi putut să vrei să faci cu ei?
Patrick stârnea un zel reformator înrudit cu bombardamentul masiv.
Ochii aceia înguști și buzele răsfrânte, felul acela arogant în care își arcuia o sprânceană, postura lui cocoșată, aproape fetală, melodrama stupidă și autodistructivă a vieții lui – care din aceste lucruri n-ar fi putut să fie dat la o parte cu voioșie? Dar atunci ce-ar mai fi rămas, dacă aruncai ce era putred?
Era ca și cum ai fi încercat să-ți imaginezi o pâine fără aluat.
VP - 99
Iată-l, curgându-i din nou balele după ea. În mod evident, rochia de catifea verde avea un mare succes. Marianne se înfuria când se gândea la Debbie, care era terminată și îndrăgostită nebunește de nemernicul ăsta (la început Marianne făcuse greșeala de a-l numi „o aberație temporară”, dar Debbie o iertase acum, când și-ar fi dorit ca asta să fie adevărat), la faptul că
Debbie era răsplătită prin această infidelitate potențială, fără îndoială la fel de generalizată ca și apetitul lui insațiabil pentru droguri.
