Se așeză la birou, scoase heroina și pastilele din buzunarele hainei și cocaina dintr-un plic din valiză. Mai avea cam un gram și jumătate din cele șapte grame de cocaină, cam o cincime de gram de heroină, o pastilă de Quaalude și una de Black Beauty. Dacă nu avea să doarmă, ci să se dedea injectării cu cocaină, atunci asta îi ajungea doar două sau trei ore. Acum era ora unsprezece și, chiar și în condițiile unei rețineri exemplare, ce-o mai fi și asta, ar fi rămas în agonia sevrajului în cea mai moartă parte a nopții.
Heroină era suficientă, exact cât trebuia. Încă era în regulă după doza pe care o luase după cină. Dacă mai lua una la trei noaptea și una chiar înainte să se urce în avion, putea să reziste până ajungea acasă la Johnny Hall. Slavă
Domnului că exista Concorde-ul. Pe de altă parte, mai multă cocaină
însemna mai mult heroină care să controleze pericolul infarctului și a pierderii minților, așa că trebuia să evite să cumpere iar, altfel la vamă ar fi fost prea terminat.
Rațional era să încerce să împartă cocaina în două jumătăți, să o ia pe prima acum și pe a doua după ce ieșea la un club de noapte sau bar. Avea să
VP - 104
încerce să rămână în oraș până la trei și să ia amfetamina imediat înainte de întoarcere, astfel ca euforia ei să atenueze sevrajul cocainei de după a doua doză. Black Beauty avea o durată de aproximativ cincisprezece ore, sau poate de douăsprezece ore a doua zi, ceea ce însemna că efectul ei avea să
înceteze cam pe la trei după-amiază, ora New York-ului – la opt, ora Londrei: exact când se putea aștepta să ajungă la Johnny și să mai ia niște heroină.
Genial! Ar fi trebuit să conducă o companie multinațională sau o armată
în timp de război ca să găsească un debușeu pentru aceste abilități de planificator. Pastila de Quaalude era un agent liber. O putea folosi ca să facă
față plictiselii zborului cu avionul sau putea să i-l dea vreunei gagici de la Clubul Mudd ca s-o facă să se culce cu el. Incidentul cu Marianne îl rănise, ca un martini sec prost. Voia să se răzbune pe sexul feminin și, de asemenea, să
satisfacă dorințele pe care Marianne le inflamase.
Deci, acum putea să ia o doză de cocaină. Da, da, da. Patrick își șterse mâinile lipicioase de pantaloni și începu să pregătească soluția. La gândul acesta, măruntaiele i se relaxară și Patrick fu asaltat de toată dorința pe care un bărbat și-o pune într-o femeie care îl trădează și a cărei trădare îi accentuează dorința și îl înrobește așa cum fidelitatea ei n-ar fi putut s-o facă niciodată, de toată nerăbdarea și disperarea așteptării în timp ce florile i se ofileau în mână. Era vorba de iubire, nu exista alt termen pentru asta.
Ca un toreador incompetent care nu găsește unghiul loviturii fatale, Patrick își înțepă venele fără să scoată sânge în seringă. Încercă să se liniștească, respiră adânc și introduse iar acul în braț, mișcându-l încet în sensul acelor de ceasornic ca să găsească un unghi care ar fi spart peretele venei fără să iasă prin partea cealaltă. În timp ce descria acest arc, trase în sus pistonul cu degetul mare.
În sfârșit, un firicel mic de sânge galopă în seringă, dându-i ocol. Patrick ținu seringa cât mai nemișcată posibil și apăsă pistonul. Mecanismul era înțepenit și Patrick trase imediat pistonul înapoi. Simți o durere ascuțită la braț. Pierduse vena! Pierduse vena aia nenorocită. Era în mușchi. Mai avea doar aproximativ douăzeci de secunde până când sângele se coagula, apoi și-ar fi injectat în fluxul sangvin un cheag care produce infarct. Dar dacă nu făcea injecția doza avea să se distrugă. Căldura putea să relichefieze miraculos sângele dintr-o soluție de heroină, dar asta ar fi stricat cocaina.
Aproape plângând de frustrare, Patrick nu știa dacă să intre mai adânc sau să retragă acul. Riscă și trase ușor seringa, punând-o în același timp la orizontală. În tubul ei se învârteji alt sânge și, cu o recunoștință isterică, Patrick apăsă pistonul cât de tare putu. Era o nebunie să te injectezi atât de rapid, dar nu putea să riște ca sângele să se coaguleze. Când încercă să tragă
pistonul înapoi a doua oară, ca să se asigure că prinsese toată cocaina care VP - 105
se mai furișa prin tubul seringii, descoperi că mecanismul era înțepenit și își dădu seama că ieșise iar din venă.
Șterse acul de braț și, luptându-se cu un torent de luciditate promiscuă, încercă să umple seringa cu apă, înainte ca sângele să se usuce. Mâinile îi tremurau atât de tare că seringa zornăia de marginea paharului.
Dumnezeule, ce tare era! După ce aspiră apa puse seringa jos, prea luat ca s-o spele.
Își strânse brațul astfel încât pumnul să-i intre sub bărbie și se legănă
înainte și înapoi pe marginea scaunului, încercând să disperseze durerea.
Dar nu putea să scape de senzația de violare a intimității care însoțea fiecare doză ratată. Pereții venelor lui erau perforați iar și iar de oțelul subțire pe care el îl înfipsese în ele, torturându-și trupul ca să-și satisfacă mintea.
Cocaina îi prăda organismul ca o haită de lupi albi care răspândesc groază
și distrugere. Până și scurta euforie a extazului fusese eclipsată de teama că
își injectase un cheag de sânge. Data viitoare avea să se injecteze în dosul palmei, unde încă mai putea să vadă clar venele. Draga și vechea durere de a străpunge acea piele tare și de a sonda oasele mici și delicate era mai puțin înspăimântătoare decât groaza venelor invizibile ratate. Cel puțin nu se injecta în vintre. Scobitul zadarnic în jurul acelor vene evazive putea să te facă să pui sub semnul întrebării întreaga metodă intravenoasă a asimilării drogurilor.
De fapt, dependența lui atroce de ace, diferită de cea de droguri, îl făcea să-i vină să îndoaie acele și să arunce seringile la gunoi în astfel de momente, în urma unor vene ratate, supradoze, infarcte minore și leșinuri.
Doar certitudinea că aceste conflicte erau întotdeauna pierdute și nu făceau decât să-l oblige la dificila căutare a unor noi ustensile sau la umilința de a le pescui pe cele vechi de sub șervețelele umede, borcanele lipicioase de iaurt și cojile moi de cartofi din sacul de gunoi îl împiedica pe Patrick să-și distrugă imediat seringile.
Această fervoare a acelor avea o viață psihologică proprie. Ce modalitate mai bună de a fi în același timp cel care fute și care e futut, subiectul și obiectul, omul de știință și experimentul, de a elibera spiritul prin înrobirea trupului? Ce altă formă de autoscindare era mai expresivă decât îmbrățișarea androgină a unei injecții, un braț care așeza acul pe celălalt, înrolând durerea în serviciul plăcerii și forțând plăcerea să se întoarcă în serviciul durerii?
Patrick își injectase whisky și se uitase cum venele arse se înnegresc sub piele, doar ca să-și satisfacă fervoarea acelor. Dizolvase cocaină în Perrier pentru că robinetul era prea departe pentru dorința lui imperioasă. Creierul ca un bol cu cereale – trosc! poc! – și o efervescență tulburătoare în valvele VP - 106
inimii lui. Se trezise după ce își pierduse cunoștința timp de treizeci de ore.
Seringa încă plină pe jumătate cu heroină îi atârna lax în braț, iar Patrick începuse iar, cu acea voință rece și anihilantă, ritualul care fusese cât pe ce să-l omoare.
Nu putea să nu se întrebe, după eșecul de a o captura pe Marianne, dacă o seringă n-ar fi fost un intermediar mai bun decât conversația lui. Începea să
devină sentimental când își amintea cum spunea Natasha, cu șoapta ei răgușită, „Iubitule, ești atât de bun, nimerești întotdeauna vena”, în timp ce pe brațul ei alb, care atârna peste marginea fotoliului, curgea un firicel de sânge întunecat.
Patrick o injectase prima dată când se cunoscuseră. Ea stătea pe canapea, cu genunchii ridicați, și întinsese încrezătoare brațul. El se așezase lângă ea pe podea, iar când îi făcuse doza, genunchii ei se depărtaseră, adunând lumină între pliurile grele ale pantalonilor de mătase neagră. Patrick fusese copleșit de tandrețe în timp ce ea se lăsa pe spate și ofta, cu ochii închiși și fața strălucind, „Prea multă… plăcere… prea multă”.
Ce era sexul în comparație cu această violență plină de compasiune? Doar această violență putea să scoată la lumină o lume constrânsă de camerele ascunse ale conștiinței și vanității.
După asta, relația lor decăzuse de la injectare la penetrare, de la înțelegerea uimită la pălăvrăgeală. Și totuși, se gândi Patrick în timp ce se ridica din fotoliu și ieșea din transă, amețit de obiectele cu aparență solidă
din jurul lui, trebuia să creadă că undeva exista o fată dispusă să-și ofere trupul în schimbul câtorva pahare de băutură și a unei pastile de Quaalude.
Și avea să-și înceapă căutarea la Clubul Mudd. După încă o doză rapidă.
∵
