O oră mai târziu, Patrick reuși, cu oarecare dificultate, să părăsească
hotelul. Se rășchiră pe bancheta din spate a taxiului care huruia spre centru.
Acele creioane de oțel, ventilatoare cromate și turnuri de cristal care păreau să izbucnească asemenea notelor pure de soprană din fața hidoasă și ciupită
de vărsat a unei primadone erau înăbușite de întuneric. Rebusuri de birouri luminate și neluminate treceau pe lângă el misterioase. Două birouri luminate vertical – să-i spunem „nu” – și cinci orizontal. Cuvânt de cinci litere care începe cu „o”. Oglin… ocol… ordin. Să-i spunem ordin. Nu ordin.
Clădirea dispăru pe fereastra din spate. Toată lumea juca jocul ăsta?
Pământul celor liberi și căminul celor curajoși, acolo unde oamenii făceau ceva doar dacă toți ceilalți făceau și ei la fel. Se gândise deja la asta? Spusese deja asta?
Ca de obicei, în față la Clubul Mudd era multă lume. Patrick se strecură în față, acolo unde doi negri și un alb gras cu barbă stăteau în spatele unei VP - 107
frânghii roșii răsucite și decideau pe cine să lase să intre. Patrick îi salută pe bodiguarzi cu o voce tărăgănată și obosită. Întotdeauna îl lăsau să intre.
Poate din cauză că el considera de la sine înțeles că ei o să facă asta, sau din cauză că lui nu-i păsa deloc dacă ei făceau asta, sau, bineînțeles, din cauză că
părea bogat și dispus să comande multă băutură.
Patrick se duse direct la etaj, unde, în locul muzicii live care urla de pe o mică scenă de la parter, erau derulate continuu înregistrări în timp ce videouri cu evenimente spectaculoase dar familiare – flori filmate lent care se deschideau brusc, Hitler izbind estrada de la Nüremberg și apoi îmbrățișându-se singur într-un extaz aprobator, încercări timpurii de zbor terminate cu prăbușiri, dezintegrări și plonjări de pe poduri – iradiau dintr-o duzină de ecrane de televizor în fiecare unghi al sălii întunecoase. Chiar înainte ca Patrick să intre înăuntru, o fată slabă și ursuză, cu păr scurt alb și lentile de contact violete, coborî scările pe lângă el. Era îmbrăcată complet în negru, iar machiajul alb și trăsăturile nemulțumite dar simetrice o făceau să
semene cu o păpușă drogată. Avea chiar și un garou de mătase neagră în jurul bicepsului ei subțire. Super! Patrick o urmări cu privirea. Fata nu pleca, doar schimba sălile. Avea să vadă mai târziu ce era cu ea.
Din fiecare boxă vibrau Talking Heads. „Centrul lipsește”, icni David Byrne, iar Patrick îi dădu dreptate. Cum de știau ei exact ce simțea el? Era ciudat.
Pe toate ecranele pâlpâi simultan zvâcnetul unui ghepard care fugărea o antilopă prin savana africană. Patrick se lipi de perete, ca și cum ar fi fost proiectat de forța centrifugă a unei camere rotitoare. Simți valuri de slăbiciune și epuizare, atunci când starea reală a trupului său străpunse parapetul drogurilor. Ultima doză de cocaină se stinsese în timpul deplasării încoace și era posibil să trebuiască să ia pastila de Black Beauty mai devreme decât fusese programat.
Antilopa fu doborâtă într-un nor de praf. Picioarele ei zvâcniră o vreme, în timp ce ghepardul o mușca de gât. La început, evenimentul păru să se năruie și să se împrăștie pe toate ecranele, apoi, în timp ce cadrul era focalizat, uciderea antilopei se intensifică și căpătă forță. Lui Patrick continua să i se pară că sala îl arunca înapoi, ca și cum respingerea și excluderea, însoțitorii oricărui contact social, fuseseră transformate într-o forță fizică. Uneori, mulțumirea uimită a unei euforii date de heroină îl făcea să creadă că universul era mai degrabă indiferent decât ostil, dar era inevitabil ca o astfel de credință emoționantă să fie trădată, iar ea părea îndepărtată mai ales acum, când Patrick stătea cu palmele lipite de peretele sălii.
VP - 108
Bineînțeles, încă se gândea la el la persoana a treia, ca la un personaj dintr-o carte sau dintr-un film, dar cel puțin încă era persoana a treia singular. În seara asta „ele” nu veniseră să-l prindă, vocile bacteriilor care preluaseră controlul cu o noapte în urmă. În prezența absenței, în absența prezenței, ce mi-e una ce mi-e alta. Viața imita critica literară proastă.
Dez/inte/grare. Epuizat și febril. Mersul normal. Mersul normal ciudat.
Ca într-o roată mare de la bâlci, Patrick se dezlipi anevoie de perete. Sub lumina albastră și licăritoare a televizoarelor, clienții relaxați stăteau inconfortabil pe banca cu perne gri moi care înconjura sala. Patrick se duse la bar cu grija unui șofer care încearcă să convingă un polițist că nu e beat.
— Doctorul spune că ficatul lui semăna cu o hartă în relief a Munților Stâncoși, spuse un bărbat glumeț cu gât gros care stătea sprijinit de bar.
Patrick tresări și simți imediat un junghi ascuțit în coaste. Era absurd de sugestibil și trebuia să se calmeze. Își roti privirea în jurul încăperii cu mișcările mici de staccato ale unei șopârle de pradă, într-o parodie a detașării.
Pe perna cea mai apropiată de bar stătea rășchirat un tip cu un kilt roșu cu galben, centură ghintuită, bocanci de armată, geacă neagră de piele și cercei în formă de fulger. Arăta ca și cum ar fi luat prea mult amestec de barbiturice. Patrick se gândi la străfulgerarea neagră a euforiei de barbiturice, care îți ardea brațul ca praful de curățat; era, strict, doar o măsură de urgență. I se păru un look demodat; la urma urmei, trecuseră
șase ani de la vara punk a lui ’76, când Patrick stătuse pe scara de incendiu a școlii, în căldura înăbușitoare, fumând cuie, ascultând „White Riot” și strigând „distrugere” pe deasupra acoperișurilor. Lângă punkistul cu kilt erau două secretare agitate din New Jersey care stăteau pe marginea locurilor lor, cu pantaloni strâmți care le intrau în burțile moi. Își lăsau rujul roșu pe chiștoacele albe ale țigărilor cu un zel promițător, dar erau prea hidoase ca să fie luate în considerare pentru misiunea de a-l consola pentru indiferența lui Marianne. Cu spatele ușor întors la ele, un broker de bursă cu costum închis la culoare (sau poate era dealer de artă?) discuta cu un bărbat care își compensa chelia aproape totală printr-o perdea lungă și subțire de păr grizonant care ieșea din ultimii foliculi productivi din spatele craniului său. Cei doi arătau ca și cum ar fi păstrat legătura cu starea disperată a tineretului, uitându-se la copiii new wave și depistând ultimele inflexiuni ale modei rebele.
În cealaltă parte a sălii, o fată drăguță cu look-ul sărăcăcios întotdeauna popular, pulover negru peste o fustă simplă de la second hand, se ținea de mână cu un bărbat în tricou și blugi. Se holbau docili la unul dintre ecrane, cu câte un pahar cu bere la picioarele lor. Dincolo de ei, un grup de trei VP - 109
persoane discutau cu însuflețire. Un bărbat în costum albastru cobalt și cu cravată subțire și altul în costum roșu aprins și cu cravată subțire încadrau o fată cu nas coroiat, păr lung și negru și pantaloni de călărie din piele. În colțurile îndepărtate ale sălii, Patrick distingea lanțuri sclipitoare.
Fără speranță, complet fără speranță. Singura fată cât de cât drăguță din sală era legată fizic de alt bărbat. Nici măcar nu se certau. Dezgustător.
Patrick își verifică din nou buzunarele, făcându-și fervent cruce. Heroina, amfetamina, banii și pastila de Quaalude. Nu puteai fi niciodată prea paranoic – sau puteai? Cocaina era la hotel, împreună cu cardurile. Patrick comandă un whisky cu gheață, pescui pastila de Black Beauty și o înghiți cu prima gură. Era cu două ore înaintea programului, dar nu mai conta.
Regulile erau făcute ca să fie încălcate. Ceea ce însemna, dacă asta era o regulă, că uneori ele trebuiau respectate. Mintea lui era incontinentă.
Gândire circulară. Atât de obosit.
Un cadru cu David Bowie stând ca un om beat în fața unui șir compact de ecrane de televizor pâlpâi pe ecranele de televizor ale clubului, doar pentru a fi înlocuit de cadrul celebru cu Orson Welles parcurgând holul cu oglinzi din castelul lui Charles Foster Kane din Florida. Imagini multiplicate ale multiplicării.
— Presupun că vi se pare inteligent, oftă Patrick ca un învățător dezamăgit.
— Poftim?
Patrick se întoarse. Era bărbatul cu o perdea de păr lung și grizonant.
— Vorbeam singur, murmură Patrick. Mă gândeam că imaginile de pe ecrane sunt vide și scăpate de sub control.
— Poate că sunt gândite să fie imagini despre vid, spuse solemn bărbatul.
Cred că e ceva ce copiii simt foarte bine în clipa asta.
— Cum poți să simți vidul? întrebă Patrick.
— Apropo, sunt Alan. Bărbatul se întoarse spre chelner: Două Beck’s, spuse el. Tu?
— Whisky.
— Voiam să spun cum te cheamă.
