— Sigur, zâmbi ea.
VP - 114
14.
După ceasul de lângă medalionul cu Sf. Christopher, era două și jumătate.
Asta îi lăsa cam cinci ore. Mai mult decât suficient, mai mult decât o conversație de o viață întreagă cu Rachel. Patrick îi zâmbi vag. Ce ar fi putut să-i spună? Că tocmai îi murise tatăl? Că era dependent de droguri? Că peste cinci ore pleca spre aeroport? Că pe prietena lui n-ar deranja-o deloc? Cu siguranță, nu voia să-i mai pună lui Rachel și alte întrebări despre ea. Și nici nu voia să-i audă părerile despre Nicaragua.
— Mi-e puțin foame, spuse Rachel jenată.
— Foame?
— Da, mi-e poftă de chilii.
— Ei, sunt sigur că putem comanda chilii în cameră, spuse Patrick.
Știa foarte bine că în meniul de noapte de la Pierre nu exista chilii, iar dacă ar fi fost, nu i-ar fi plăcut asta.
— Dar e un fast-food unde fac cel mai bun chilii din lume, spuse Rachel îndreptându-și spatele cu înflăcărare. Aș vrea mult să mergem acolo.
— Bine, spuse Patrick răbdător. Care e adresa?
— Intersecția lui Eleventh Avenue și Thirty-eight.
— Îmi pare rău, îi spuse Patrick taximetristului, ne-am răzgândit. Am putea să mergem la intersecția lui Eleventh Avenue și Thirthy-eight Street?
— Eleventh și Thirty-eight? repetă taximetristul.
— Da.
Fast-food-ul era o rulotă argintie cu nervuri pe care scria cu litere de neon roșu ÎNCERCAȚI RENUMITUL NOSTRU CHILI ȘI TACO. Era o ofertă
căreia Rachel nu putea să i se opună. Un chilii din neon verde licărea atrăgător lângă un sombrero galben.
Când sosi farfuria ovală gigantică plină cu carne tocată cu aromă de chilii, fasole prăjită, guacamole și smântână, presărate cu brânză cedar portocalie și însoțite de cochilii ocru de tortilla, Patrick își aprinse o țigară, în speranța de da o perdea de fum albastru subțire peste mormântul de mâncare picantă
cu miros înțepător. Luă încă o gură de cafea insipidă și se dădu cât mai în spate posibil pe colțul băncii de plastic roșu. În mod evident, Rachel era o mâncăcioasă nervoasă, îndopându-se înainte s-o îndoape el, sau poate că
încerca, foarte convingător, să-și facă praf sistemul digestiv și să-și satureze respirația cu duhoarea fierbinte de brânză și chilii ca să-l facă să-i treacă
cheful de sex.
VP - 115
— Aah, făcu Rachel apreciativ, îmi place la nebunie mâncarea asta.
Patrick ridică ușor o sprânceană, dar nu făcu niciun comentariu.
Rachel îngrămădi chilli-ul pe tortilla, mânji niște guacamole deasupra și bătători smântână cu spatele furculiței. În sfârșit, luă puțină brânză cedar între degete și o presără deasupra.
Tortilla se desfăcu și chilli-ul i se vărsă pe bărbie. Rachel chicoti, îl ridică
cu arătătorul și îl îndesă înapoi în gură.
— Delicioso, comentă ea.
— Arată dezgustător, spuse Patrick ursuz.
— Gustă puțin.
Rachel înclina farfuria și găsea unghiuri ingenioase din care să rupă
tortilla care se dezintegra. Patrick se frecă la ochi. Simțea iar o mâncărime violentă. Privi pe fereastră, dar fu atras din nou în arena reflecțiilor lui.
Scaunele de bar roșii lalea, cu picior cromat, geamul dinspre bucătărie, bătrânul aplecat deasupra unei cești de cafea și, desigur, Rachel ca un porc la troacă. Asta îi amintea tabloul celebru al lui cum îl chema. Memoria i se prăjea. Groaza de a uita totul. Hooper… Hopper. Asta era. Mai exista viață în oasele lui bătrâne.
— Ai terminat? întrebă el.
— Aici fac o înghețată cu banane excelentă, răspunse Rachel obraznic, încă mestecând ultima gură de chilii.
— Ei, nu te abține, spuse Patrick. Una ajunge?
— Nu vrei și tu?
— Nu, nu vreau, spuse Patrick cu morgă.
În curând sosi un vas lung de sticlă în care niște cupe de înghețată de ciocolată, vanilie și căpșuni erau încadrate de două jumătăți de banană, îngropate sub valuri de frișcă și decorate cu bombonele roz și verzi. Pe mijloc erau cireșe maraschino roșii, ca un șir de nasturi de clovn.
