dacă nu cumva se întâmpla să le prinzi în fracțiunea de secundă dintre o pierdere inconsolabilă și consolare sau în taxiul care le ducea de la amantul principal la unul dintre cei secundari. Și dacă aveai o femeie frumoasă, ea te făcea întotdeauna să aștepți, să ai îndoieli, pentru că doar așa putea fi sigură
că te gândești la ea.
După ce se montă și se înverșună singur, Patrick se duse cu pași mari la bar.
— Jack Daniel’s cu gheață, îi spuse el barmanului.
În timp ce se retrăgea, se uită la fata din stânga lui. Era ușor dolofană, cu păr închis la culoare și oarecum drăguță. Ea îi susținu privirea, un semn bun.
— Nu ți-e cald cu paltonul ăla? îl întrebă ea. Știi, e mai.
— Incredibil de cald, recunoscu Patrick cu jumătate de zâmbet, dar fără el m-aș simți jupuit.
— E ca un mecanism de apărare, spuse fata.
— Da, răspunse Patrick. Simțea că fata nu surprinsese întreaga subtilitate și semnificație a paltonului. O întrebă, cât mai nonșalant posibil: Cum te cheamă?
— Rachel.
— Pe mine Patrick. Pot să-ți ofer ceva de băut?
Dumnezeule, parcă era o parodie a cuiva care face conversație. Totul căpătase un aspect amenințător sau glumeț care făcea să-i fie mai greu ca oricând să coboare din poziția de observator. Poate că fata avea să resimtă
acea monotonie zdrobitoare ca pe un ritual liniștitor.
— Sigur. Aș vrea o bere. Dos Equis.
— Bine, spuse Patrick, atrăgând atenția barmanului. Și cu ce te ocupi?
Practic îi venea să vomite din cauza efortului de a face conversație obișnuită și a simula interesul față de altcineva.
— Lucrez la o galerie de artă.
— Serios? spuse Patrick.
Spera că pare impresionat. Pierduse aproape complet controlul asupra vocii lui.
— Da, dar aș vrea foarte mult să îmi fac o galerie a mea.
Iar o luăm de la capăt, se gândi Patrick. Chelnerul care crede că e actor, actorul care crede că e regizor, taximetristul care crede că e filosof. În momentul acesta toate semnele sunt bune, tranzacția e pe punctul de a avea loc, există mult interes din partea caselor de discuri… un oraș plin de fanteziști închipuiți și agresivi și, bineînțeles, oameni cu adevărat neplăcuți care chiar aveau putere.
— Doar că am nevoie de sprijin financiar, oftă Rachel.
VP - 113
— De ce vrei să începi pe cont propriu? o întrebă el, preocupat, dar încurajator.
— Nu știu dacă ți-e cunoscută arta neo-obiectivă, dar eu cred că o să
devină foarte importantă, spuse Rachel. Cunosc o grămadă de artiști și aș
vrea să le lansez carierele, în timp ce toți ceilalți continuă să-i ignore.
— Sunt convins că asta nu o să dureze mult.
— De-aia trebuie să acționez rapid.
— Mi-ar plăcea să văd niște artă neo-obiectivă, rosti Patrick pe un ton serios.
— Aș putea să aranjez asta, spuse Rachel, privindu-l într-o nouă lumină.
Era oare acesta sprijinul financiar pe care îl aștepta? Poate că paltonul lui era ciudat, dar părea scump. Ar fi putut să fie mișto să aibă un susținător englez excentric, care să nu-i stea pe cap.
— Mai colecționez și eu uneori, minți Patrick. Apropo, vrei o pastilă de Quaalude?
— Nu prea iau droguri, spuse Rachel încrețindu-și nasul.
— Nici eu, spuse Patrick. Se întâmplă doar să am unul disponibil. Mi l-a dat cineva acum o grămadă de timp.
— Nu trebuie să mă droghez ca să mă simt bine, spuse Rachel rece.
E pe felie, categoric e pe felie, se gândi Patrick.
— Ai perfectă dreptate, spuse el, strică toată magia – îi face pe oameni să
nu fie reali. Bătăile inimii i se întețiră; era mai bine să încheie afacerea. Vrei să vii cu mine la hotel? Stau la Pierre.
Pierre, se gândi Rachel; toate semnele erau bune.
