— A, ăă, Patrick.
— Salut.
Alan întinse mâna, iar Patrick i-o strânse reticent.
— Ce sunt farurile care luminează o stradă? întrebă Alan ca și cum ar fi fost o ghicitoare.
Patrick ridică din umeri.
— Faruri care luminează o stradă, răspunse Alan cu un calm admirabil.
— Ce ușurare, spuse Patrick.
VP - 110
— Totul în viață e un simbol pentru sine însuși.
— De asta mă temeam, spuse Patrick, dar, din fericire, cuvintele sunt prea alunecoase ca să comunice asta.
— Cuvintele trebuie să comunice asta, afirmă Alan. E ca atunci când ți-o tragi și trebuie să te gândești la persoana cu care ești.
— Presupun că așa e, spuse Patrick sceptic, atâta timp cât le pui într-o situație diferită.
— Dacă ecranele de aici arată alte moduri de a face imagini, alte ecrane, oglinzi, camere de luat vederi, poți numit asta vid autoreflexiv sau o poți numi onestitate. Asta anunță că nu poate anunța altceva decât pe sine.
— Dar cum rămâne cu Batman? vru să știe Patrick. Asta nu se referă la natura mediului televiziunii.
— La un anumit nivel se referă la asta.
— Undeva sub Batcave.
— Exact, spuse Alan încurajator, undeva sub Batcave. Asta simt o grămadă de copii: vidul cultural.
— O să te cred pe cuvânt, spuse Patrick.
— Întâmplător, eu cred că încă mai există vești despre Ființă care merită
spuse, zise Alan luând sticlele de Beck’s. A-l iubi pe Whitman e mai de preț
ca banii.
Bărbatul zâmbi radios. Fir-ar a dracu’, se gândi Patrick.
— Vrei să stai cu noi?
— Nu, de fapt tocmai plecam, spuse Patrick. Sufăr rău din cauza diferenței de fus orar.
— OK, spuse Alan netulburat.
— Pe curând.
— La revedere.
Patrick își goli paharul cu whisky, ca să-l convingă pe Alan că într-adevăr pleca, și o luă spre sala de la parter.
Nu se descurca deloc bine. Nu doar că nu reușise să agațe o gagică, dar trebuise să scape de poponarul ăsta nebun. Ce replică de agățat, „A-l iubi pe Whitman e mai de preț ca banii”. Patrick scoase un hohot scurt de râs pe scări. Cel puțin acolo putea s-o caute pe punkista cu ochi violeți. Trebuia s-o aibă. Era, categoric, femeia norocoasă menită să împartă cu el patul de hotel în ultimele câteva ore dinainte să părăsească țara.
Atmosfera de la parter era foarte diferită de cea a barului mochetat de deasupra. Pe scenă, niște muzicieni în tricouri negre și cu blugi jerpeliți produceau un zid de sunet puternic vibrat, pe care vocea solistului principal încerca zadarnic să-l depășească. Sala lungă și goală, cândva un depozit, nu avea decorațiuni sau lumini sofisticate, doar calitatea eroică a propriei stări VP - 111
brute. În acest întuneric zgomotos, Patrick distingea păr țepos albastru și roz, imprimeuri zebră, leopard și tigru, pantaloni negri mulați și pantofi ascuțiți, exotici și târfe care se sprijineau de pereți trăgând prafuri pe nas, dansatori solitari cu ochii închiși care dădeau din cap, cupluri robotice și grupuri mici de trupuri care săreau și se izbeau lângă scenă.
Patrick stătea pe vârfuri, încercând s-o găsească pe păpușa drogată cu ochi violeți. Nu era nicăieri, dar în curând atenția îi fu atrasă de spatele unei fete blonde cu rochie de sifon făcută în casă și geacă neagră de piele. Patrick trecu nonșalant pe lângă ea și se uită în jur.
— Nu pot să cred, fir-ar a dracu’, murmură el vehement.
Se simțea furios și trădat, ca și cum fața ei ar fi fost o promisiune încălcată.
Cum putuse să fie atât de neloial? O căuta pe păpușa drogată cu ochi violeți. Debbie țipase odată la el, în mijlocul unei cerți, „Tu știi ce e iubirea, Patrick? Ai cea mai mică idee?” Iar el spusese greoi „La câte răspunsuri am voie?”
Patrick se întoarse, croindu-și drum prin sală, verificând-o dintr-o parte în alta, și se postă lângă perete.
Iat-o! Stătea în fața unui stâlp cu mâinile la spate, ca și cum ar fi fost legată pe un rug, și privea în sus spre muzicieni cu o curiozitate reverențioasă. Patrick se concentră nebunește și și-o imagină plutind pe deasupra podelei spre câmpul magnetic al pieptului și abdomenului lui. Se încruntă feroce, aruncă un năvod de neuroni peste trupul ei și o trase spre el ca pe o pradă bogată. Înfășură lasoul mental în jurul stâlpului lângă care stătea ea și o făcu să traverseze împleticit podeaua, ca un sclav înlănțuit. În cele din urmă, Patrick închise ochii, se avântă și își proiectă dorința în cealaltă parte a sălii, acoperindu-i gâtul și sânii cu sărutări.
Când deschise ochii, fata dispăruse. Poate că ar fi trebuit să încerce conversația. Patrick se uită în jur indignat. Unde naiba era? Puterile lui psihice îl lăsau, chiar dacă revenirea amfetaminei dădea incompetenței lui o intensitate reînnoită.
Trebuia s-o aibă. Trebuia s-o aibă, pe ea sau pe altcineva. Avea nevoie de contact, piele pe piele, mușchi pe mușchi. Mai presus de orice, avea nevoie de momentul de uitare al penetrării, în care, pentru o secundă, putea să
înceteze să se mai gândească la el. Asta dacă nu cumva, cum se întâmpla prea des, apariția intimității dezlănțuia o nouă destrupare și o retragere și mai profundă. Nu mai conta. Chiar dacă sexul îl condamna la un exil care, pe deasupra melancoliei obișnuite, conținea și iritarea suplimentară a reproșului mut al altei persoane, cucerirea era inevitabil însuflețitoare. Sau nu? Cine îi mai rămăsese? Femeile frumoase erau întotdeauna cu cineva, VP - 112
