Piciorul lui Patrick zvâcnea involuntar în sus și în jos, în timp ce o privea pe Rachel cum dezgroapă bucățele de banană din mormanul de înghețată
viu colorată.
— Am renunțat la lactate, spuse ea, dar din când în când îmi permit aceste excese.
— Așa se pare, spuse Patrick rigid.
Era copleșit de dezgust și dispreț. Fata era complet scăpată de sub control. În timp ce drogurile erau cel puțin susceptibile de reclamă: viață la limită, explorarea Congoului interior, inima întunericului, privirea fixă a morții, întoarcerea cu cicatricele și medaliile unei cunoașteri obsedante, Coleridge, Baudelaire, Leary…; și chiar dacă reclama aceasta îi părea îngrozitor de falsă oricui luase droguri cât de cât serios, nu era posibil nici VP - 116
măcar să pretinzi că exista ceva eroic la o problemă legată de mâncare. Și totuși, exista ceva tulburător de familiar în lăcomia obsesivă și în lipsa ridicolă de onestitate ale lui Rachel.
— Acum putem pleca? se răsti Patrick.
— Da, bine, încuviință Rachel cu timiditate.
Patrick ceru nota, aruncă o bancnotă de 20 de dolari înainte ca ea să vină
și se extrase din separeu. Încă o călătorie nenorocită cu taxiul, se gândi el.
∵
— Mi-e puțin gre-eață, se plânse Rachel în timp ce urcau cu liftul hotelului.
— Nu mă surprinde, spuse Patrick sever, și mie mi-e greață, iar eu doar am privit.
— Hei, ești cam agreesiv.
— Îmi pare rău, spuse Patrick. Sunt groaznic de obosit.
Ar fi fost bine să n-o piardă.
— Și eu, spuse Rachel.
Patrick descuie ușa și aprinse lumina.
— Scuză dezordinea.
— Ar trebui să vezi apartamentul meu.
— Poate că o să-l văd, spuse Patrick, și toată arta aceea neo-obiectivă.
— Categoric, spuse Rachel. Pot să folosesc baia?
— Bineînțeles.
Era timpul să-și pregătească o doză rapidă, se gândi Patrick în timp ce auzea cum ușa băii era încuiată. Pescui cocaina din valiză și heroina din buzunarul interior din stânga, scoase lingura din spatele sertarului de jos și recuperă sticla mică de Evian pe care o ascunsese, cu o precauție nenecesară, în spatele draperiei. Era posibil să nu mai aibă prea multe ocazii, așa că mai bine făcea un cocktail tare, ca să reducă la minimum numărul dozelor. Amestecă heroina și cocaina, le dizolvă și trase soluția în seringă.
Era pregătit, dar cât timp avea la dispoziție înainte ca Rachel să iasă din baie? Cu auzul încordat, ca unul care încearcă să-și audă pașii pe o scară
scârțâitoare, Patrick se concentră asupra sunetelor care veneau din baie. Un zgomot înăbușit de vomitat, urmat de o scurtă tuse aspră, îl asigură că avea timp pentru o doză.
Nu își asumă niciun risc și înfipse acul în vena groasă de pe dosul palmei.
Mirosul de cocaină îl asaltă, iar Patrick simți cum nervii i se întind ca niște corzi de pian. Apoi urmă heroina, o ploaie moale de ciocane de pâslă care se jucau pe coloana lui vertebrală și îi huruiau în interiorul craniului.
VP - 117
Gemu mulțumit și își scărpină nasul. Era atât de plăcut, atât de al naibii de plăcut. Cum ar fi putut să renunțe? Era iubire. Era întoarcerea acasă. Era Itaca, sfârșitul tuturor cutreierărilor lui mânate de furtuni. Patrick aruncă
seringa în sertarul de sus, străbătu camera împleticit și se aruncă pe pat.
În sfârșit, pacea. Genele amestecate ale ochilor pe jumătate închiși, fâlfâitul reticent și încet al unor aripi care se închideau, trupul lui izbit de ciocane de pâslă, pulsul dansând ca nisipul pe o tobă, iubirea și otrava părăsindu-i respirația, cu o exalație lungă și lentă, topindu-se într-o intimitate pe care el nu și-ar fi putut-o aminti niciodată, dar nu putea s-o uite nici pentru o clipă. Gândurile lui licăreau ca un pârâu ezitant, care se adună în iazuri de imagini discrete și vii.
Își imagină picioarele mergând printr-o piață umedă din Londra, iar tălpile sale lipesc frunzele ude și întunecate de trotuar. În piață, căldura unui morman de frunze arzând mocnit îndulcea aerul și vălătuci de fum galben distorsionau lumina soarelui ca o roată ruptă ale cărei spițe erau împrăștiate printre platanii pleșuvi. Pajiștea era presărată cu crengi uscate și Patrick privea de lângă balustradă ceremonia tristă și înțepătoare, cu ochii iritați de fum.
Clipi ca să revină în prezent și se scărpină la ochi. Se concentră asupra unui tablou cu o plajă normandă de deasupra biroului său. De ce nu intrau în mare femeile cu rochii lungi și bărbații cu pălării de paie? Simpla veselie a umbrelelor era cea care îi ținea pe plajă sau o sentință pe care trebuiau s-o ispășească înainte de a se lepăda de propria carne în apele indiferente?
Totul murea, toate pietrele ridicate lăsau să se vadă dedesubt un strat de viermi albi și orbi. Trebuia să iasă din pământul umed și putred și din marea atotdevoratoare și să se îndrepte spre munți. „Vă salut, munți măreți!”, rosti Patrick în șoaptă. „Semeți! Singuratici! Senini! Buni să te arunci de pe ei!”
Patrick chicoti slab. Efectul cocainei dispăruse deja. Începea cu adevărat să se simtă groaznic. Îi mai rămăseseră doar două doze bune de cocaină, apoi avea să fie condamnat la o agonie accelerată a dezamăgirii. Probabil că
amfetamina era eclipsată doar temporar de heroină, dar, chiar și așa, eficiența ei trebuia să fie redusă enorm după ce rămăsese treaz atât de mult timp. Într-o astfel de situație, când trupul tău era un câmp de luptă presărat cu măcelul războaielor internarcotice, rațional ar fi fost să ia ultima pastilă
de Quaalude pe care Rachel o refuzase cu atâta principialitate și să încerce să ațipească în avion. Existau cu siguranță argumente în favoarea somnului; mai exact, că atunci când avea să se trezească, impactul drogurilor avea să
fie mai puternic.
Ca de obicei, îl durea ficatul ca și cum cineva i-ar fi băgat sub coaste o minge de rugby. Dorința lui de droguri, ca o vulpe ascunsă sub mantia VP - 118
