spartană, îi rodea măruntaiele. Dacă nu clipea întruna vedea dublu, și era din ce în ce mai rău. Cele două imagini ale fiecărui obiect se depărtau tot mai mult.
Aceste nemulțumiri, ca și senzația generală că trupul îi e ținut laolaltă de agrafe și ace de siguranță și la cel mai mic efort s-ar dezintegra, îl umpleau de remușcare și groază. Întotdeauna acum, în zorii celei de-a treia zi, îl umplea o dorință dezgustată de a înceta să mai ia droguri, dar știa că
primele sugestii de luciditate și sevraj aveau să aducă oroarea încă și mai mare a absenței lor.
Patrick fu surprins s-o vadă pe Rachel cum stă nefericită lângă patul lui.
Rachel dispăruse rapid din memoria lui în timp ce vomita la baie, pierzându-și individualitatea și devenind pur și simplu Alți Oameni, cineva care i-ar fi putut întrerupe doza sau contemplarea euforiei.
— Mă simt atât de balonată, se plânse ea ținându-se cu mâinile de burtă.
— De ce nu te întinzi puțin? croncăni Patrick.
Rachel se prăbuși pe pat și se târî în celălalt capăt, gemând când se lăsă pe perne.
— Vino aici, spuse Patrick cu o voce despre care spera că sunase afectuos.
Rachel se rostogoli ușor și rămase întinsă pe o parte. Patrick se aplecă
spre ea, sperând că ea se spălase pe dinți și întrebându-se când se spălase el pe dinți ultima oară, și o sărută. Din cauza unghiului dificil, nasurile lor se ciocniră, apoi, în graba lor de a-și depăși jena, își ciocniră și dinții.
— Dumnezeule, parcă am avea doisprezece ani, spuse Patrick.
— Îmi pare rău, spuse Rachel.
Patrick se trase în spate, cu capul sprijinit într-o mână, și își trecu cealaltă
mână peste rochia albă tricotată a lui Rachel. Fata părea stoarsă de puteri și agitată.
În partea de jos a abdomenului exista o umflătură care nu era vizibilă
când ea stătea în picioare. Patrick ocoli umflătura și își trecu încet partea din spate a degetelor peste șoldul și coapsa ei.
— Îmi pare rău, repetă Rachel, nu pot să fac asta, sunt prea agitată. Poate că putem petrece puțin timp împreună, ca să ne cunoaștem mai bine.
Patrick își retrase mâna și se lăsă să cadă pe pat.
— Sigur, spuse el pe un ton plat.
Se uită la ceasul de pe noptieră. Cinci fără zece. Mai aveau cam două ore și patruzeci de minute ca să „se cunoască mai bine”.
— Când eram mai mică mă culcam cu oricine, se tângui Rachel, dar după
aceea mă simțeam mereu golită.
— Chiar și după o farfurie de chilii și o înghețată cu banane? spuse Patrick.
VP - 119
Dacă nu avea s-o fută, putea măcar s-o chinuie.
— Ești o persoană foarte agresivă, spuse Rachel, știai? Ai o problemă cu femeile?
— Bărbați, femei, câini: nu discriminez, răspunse Patrick, toți mă scot din sărite.
Se dădu jos din pat și se duse la birou. De ce adusese bucata asta plictisitoare de slănină în camera lui? Era inadmisibil, totul era inadmisibil.
— Uite ce e, nu vreau să mă cert cu tine, spuse Rachel. Știu că ești dezamăgit, vreau doar să mă ajuți să mă relaxez.
— Relaxarea nu e specialitatea mea, spuse Patrick.
Băgă cocaina și lingura în buzunarul pantalonilor și căuta a doua seringă
în partea din spate a sertarului. Rachel se ridică de pe pat și veni lângă el.
— Amândoi suntem foarte obosiți, hai să ne ducem în pat să dormim puțin, spuse ea timid. Poate dimineață lucrurile o să pară altfel.
— Oare? întrebă Patrick.
Simțea că mâna pe care ea o pusese pe spatele lui îl arde. Nu voia să fie atins nici de ea, nici de altcineva. Se smuci, așteptând ocazia să plece de lângă ea.
— Ce e în cutie? întrebă Rachel, străduindu-se din nou să pară veselă și atingând cutia de pe televizor.
— Cenușa tatălui meu.
— Cenușa tatălui tău, spuse Rachel înghițind în sec și retrăgându-și mâna.
Asta mă face să mă simt ciudat.
