— Am închiriat un apartament lângă plaja din Monte Carlo și o casă pe dealurile din spatele Monaco-ului. O casă pur și simplu minunată. Earl scutură din cap fără să-i vină să creadă. Am un majordom englez, îmi spune ce sacouri sport să îmbrac – îți vine să crezi? Și am timp liber să citesc Wall Street Journal din scoarță-n scoarță.
— O libertate îmbătătoare, spuse Patrick.
— E minunat. Iar acum citesc o carte foarte interesantă, intitulată
Megatendințe. Și o carte chinezească clasică despre arta războiului. Te interesează cât de cât războiul?
— Nu mă înnebunesc, spuse Patrick.
— Presupun că eu sunt subiectiv: am fost în Vietnam, spuse Earl, privind lung orizontul prin fereastra minusculă a avionului.
— Ți-a plăcut?
— Categoric, zâmbi Earl.
— N-ai avut nicio rezervă?
— Hai să-ți spun, Paddy, singura rezervă pe care am avut-o în privința Vietnamului a fost restricționarea țintelor. Când zburai pe deasupra porturilor ălora și vedeai petroliere care transportau combustibil despre care tu știai că e pentru Viet Cong, și nu puteai să le ataci – asta a fost una din cele mai frustrante experiențe din viața mea.
Earl, care părea să fie într-o stare de perpetuă uimire față de lucrurile pe care le spunea, scutură din nou din cap.
Patrick se întoarse spre coridor, dintr-odată asediat de sunetul muzicii tatălui său, clar și puternic precum zgomotul de sticlă spartă, dar această
halucinație acustică fu inundată imediat de vitalitatea vecinului său.
— Ai fost vreodată în Clubul Tahiti din St Tropez, Paddy? E un loc grozav!
Am cunoscut câteva dansatoare acolo.
VP - 4
Vocea lui Earl scăzu cu jumătate de octavă, ca să se potrivească acestui ton nou de camaraderie masculină.
— Trebuie să-ți spun, zise el confidențial, că îmi place să mi-o trag.
Dumnezeule, îmi place la nebunie. Dar un trup superb nu e de ajuns, înțelegi ce vreau să spun? Trebuie să ai și chestia mentală. Mi-o trăgeam cu două
dansatoare: erau femei fantastice, cu trup superb, absolut minunate, dar nu puteam ejacula. Știi de ce?
— Nu aveai chestia mentală, sugeră Patrick.
— Exact! spuse Earl. Nu aveam chestia mentală.
∵
Poate că ceea ce lipsea cu Debbie era chestia mentală. Patrick o sunase cu o seară în urmă, ca să-i spună despre moartea tatălui său.
— O, Doamne, e îngrozitor, se bâlbâise ea, vin la tine imediat.
Patrick simțise tensiunea nervoasă din vocea lui Debbie, neliniștea moștenită față de ce trebuie să spui.
Cu niște părinți că ai ei, nu era deloc surprinzător că stânjeneala devenise cea mai puternică emoție din viața ei. Tatăl lui Debbie, un pictor australian, pe nume Peter Hickmann, era un plicticos notoriu. Patrick îl auzise o dată
introducând o anecdotă prin cuvintele „Asta îmi amintește de cea mai frumoasă poveste cu bouillabaisse1 a mea”. Peste jumătate de oră, Patrick se considerase norocos că nu auzise și povestea cu bouillabaisse a lui Peter de pe locul doi.
Mama lui Debbie, ale cărei resurse nevrotice o făceau să semene cu o insectă acționată de baterii, avea ambiții sociale pe care nu putea să și le ducă la împlinire în timp ce Peter era alături de ea și spunea poveștile despre bouillabaisse. Era o bine-cunoscută organizatoare de petreceri profesionistă, care fusese suficient de neghioabă încât să-și urmeze propriul sfat. Perfecțiunea friabilă a divertismentelor ei se transforma în praf atunci când în arena lipsită de aer a salonului ei erau prezentate ființe umane.
Asemenea unui montaniard care își dă sfârșitul în tabăra de bază, îi lăsase lui Debbie cizmele ei și, odată cu ele, și o responsabilitate extraordinară: să
urce. Doamna Hickmann înclina să-l ierte pe Patrick pentru aparenta lipsă
de scop a vieții lui și pentru paloarea sinistră a tenului, când se gândea la faptul că acesta avea un venit de o sută de mii de lire pe an și că provenea dintr-o familie care privise invazia normandă dinspre tabăra câștigătoare, chiar dacă după aceea nu mai făcuse nimic. Nu era perfect, dar era de ajuns.
La urma urmei, Patrick avea doar douăzeci și doi de ani.
1 Supă de pește provensală.
VP - 5
Între timp, Peter continua să împletească viața cu anecdota și să descrie marile evenimente din viața fiicei lui în fața barului care se golea cu repeziciune de la Travellers Club, unde, după patruzeci de ani de opoziție îndârjită, fusese ales într-un moment de slăbiciune pe care după aceea toți membrii iradiați de conversația lui îl regretaseră amarnic.
După ce o descurajase pe Debbie să vină să-l vadă, Patrick se dusese să se plimbe prin Hyde Park, cu ochii usturându-l de lacrimi. Era o seară uscată și călduroasă, plină de polen și praf. Transpirația i se prelingea pe coaste și îi îmbrobona fruntea. Pe Serpentine, un smoc de nor se risipea în fața soarelui care se afunda, roșu și umflat, printr-o vânătaie de aer poluat. Pe apa scânteietoare, bărci galbene și albastre săltau în sus și-n jos. Patrick rămase nemișcat, privind o mașină de poliție care mergea foarte repede pe aleea din spatele debarcaderelor. Își jură să nu mai ia heroină. Era cel mai important moment al vieții lui și trebuia să-i iasă bine. Trebuia neapărat să-i iasă bine.
∵
Patrick își aprinse o țigară turcească și îi ceru stewardesei încă un pahar de brandy. Începea să se simtă puțin agitat în lipsa heroinei. Cele patru pastile de Valium pe care le furase de la Kay îl ajutaseră să facă față micului dejun, dar acum simțea cum se instalează sevrajul de parcă niște pisoi abia fătați se înecau în stomacul lui.
Kay era fata din America cu care avea o aventură. Noaptea trecută, când voise să se îngroape într-un trup de femeie, să afirme că, spre deosebire de tatăl lui, era viu, decisese să se vadă cu Kay. Debbie era foarte frumoasă
