Sunetul care îl întâmpină pe Patrick atunci când ușile liftului se deschiseră îl făcu să se întrebe dacă George organizase o petrecere-surpriză, dar ideea era prea grotescă, dată fiind dificultatea de a procura din întreaga lume mai mult de cinci-șase oameni care să-l fi cunoscut cât de cât pe tatăl lui și care să-l și placă. Ieși pe palier și văzu, dincolo de două coloane corintice, o sală lambrisată plină de necunoscuți în vârstă îmbrăcați țipător.
Bărbați cu toate tipurile de haine ușoare în carouri și femei cu pălării mari albe și galbene, care beau cocktailuri și se strângeau reciproc de braț. În spatele încăperii, în care Patrick rătăcea fără sens, era un sicriu cu capacul deschis în unghi ascuțit, tapițat cu satin alb, în care era un bărbat foarte mic îmbrăcat pedant, cu ac de cravată cu diamant, păr alb ca zăpada și costum negru. Pe o masă de lângă el, Patrick văzu un teanc de cartonașe pe care scria „În amintirea dragului nostru Hermann Newton”. Fără îndoială, moartea era o experiență copleșitoare, dar trebuia să fie încă și mai puternică decât își imaginase el dacă putea să-l transforme pe tatăl lui întrun evreu mic cu atât de mulți prieteni noi și amuzanți.
Inima i se puse în mișcare. Patrick se roti și se năpusti înapoi spre lift, iar când apăsă pe buton ca să-l cheme simți un șoc electric.
— Nu pot să cred, mârâi el, lovind cu piciorul un scaun stil Ludovic al XV-lea.
VP - 14
Ușile liftului se deschiseră, dezvăluind un bătrân gras cu carne cenușie și lăsată care purta o pereche neobișnuită de bermude și un tricou galben. În mod evident, Hermann lăsase în testament o prevedere să nu fie jelit. Sau poate că oamenii pur și simplu se bucurau să-l vadă mort, se gândi Patrick.
Lângă bărbatul gras se afla soția lui șleampătă, și ea în haine de plajă, iar lângă ea, tânăra de la recepție.
— Ăsta e alt nenorocit de cadavru, îi spuse Patrick uitându-se urât la ea.
— O, hei, stai puțin! spuse bărbatul gras, ca și cum Patrick ar fi exagerat.
— Mai încearcă o dată, spuse Patrick, ignorând cuplul în vârstă care trecea pe lângă el.
Îi aruncă recepționerei privirea lui tip „crapă și mori”, cu raze la fel de solide precum traversele schelelor, prin care vărsa radioactivitate în creierul ei. Femeia părea netulburată.
— Sunt sigur că în clipa asta nu e niciun alt eveniment în clădire, spuse ea.
— Nu mă interesează evenimentele, spuse Patrick. Vreau să-l văd pe tatăl meu.
Când ajunseră la parter, recepționera se duse la tejgheaua la care Patrick o văzuse prima oară și îi arătă lista cu „evenimente” din clădire.
— Pe listă nu e niciun nume, în afară de al domnului Newton, spuse plină
de sine, de asta v-am trimis în Apartamentul Cedru.
— Poate că tatăl meu nici nu e mort, replică Patrick aplecându-se spre ea, asta chiar ar fi un șoc. Poate a fost doar un strigăt după ajutor, ce crezi?
— Mai bine mă duc să-l întreb pe director, spuse femeia retrăgându-se.
Scuzați-mă o clipă.
Deschise o ușă mascată într-unul din lambriuri și se furișă prin ea.
Patrick se sprijini de tejghea, cu răsuflarea tăiată de furie, printre romburile albe și negre din marmură ale podelei holului. Ca și podeaua acelei săli din Eaton Square. Patrick ajungea doar până la mâna bătrânei doamne. Ea își strângea bastonul, venele albastre proeminente revărsându-i-se în jos pe degetele ei într-un inel cu safir. Sânge oprit și purificat. Bătrâna doamnă discuta cu mama lui despre comitetul lor, în timp ce Patrick era pierdut în sentimentul că el făcea asemănarea veritabilă. Acum existau zile în care orice semăna cu tot restul, iar cel mai mic pretext de comparație făcea ca un obiect să îl consume pe altul, într-un ospăț bulimic.
Ce dracu’ se întâmpla? De ce erau atât de greu de găsit rămășițele tatălui său? Lui Patrick nu îi era deloc greu să le găsească în el, doar Frank E.
MacDonald avea această dificultate. În timp ce Patrick chicotea isteric la acest gând, un homosexual chel cu mustață, împreună cu puternica senzație de fler reținut pe care el o dădea afacerii funebre, își făcu apariția de după
VP - 15
ușa lambrisată și străbătu țăcănind podeaua cu romburi albe și negre a holului. Fără nicio scuză, îi spuse lui Patrick să îl urmeze și îl conduse înapoi spre lift. Apăsă pe butonul pentru etajul doi, nu atât de aproape de cer ca domnul Newton și fără zgomot de petrecere cu cocktailuri. În liniștea coridorului iluminat discret, Patrick începu să-și dea seama, în timp ce directorul mergea cu pași mărunți în fața lui, că își irosise mecanismele de apărare pe un impostor și că, epuizat de farsa priveghiului domnului Newton, era acum periculos de vulnerabil la impactul cu cadavrul tatălui său.
— Aceasta e încăperea, spuse directorul jucându-se cu manșeta. Vă las singur cu el.
Patrick privi în mica încăpere mochetată. Fir-ar a dracu’. Ce căuta tatăl lui într-un sicriu? Dădu din cap către director și așteptă în fața ușii, simțind cum crește în el un val de nebunie. Ce însemna că era pe punctul de a vedea cadavrul tatălui său? Ce trebuia să însemne? Ezită în prag. Capul tatălui său era așezat spre el și Patrick nu putea să-i vadă fața, ci doar buclele cenușii ale părului. Trupul îi era acoperit cu hârtie absorbantă și zăcea în sicriu ca un cadou pe care cineva îl lăsase jos în timp ce îl împacheta.
— E tati! murmură Patrick uluit, împreunându-și mâinile și întorcându-se către un prieten imaginar. Nu trebuia să faci asta!
Intră în încăpere, din nou plin de groază, dar mânat de curiozitate. Din păcate, fața nu fusese acoperită cu hârtie, și Patrick fu uimit de noblețea chipului tatălui său. Frumusețea aceea care îi înșelase pe atât de mulți oameni, deoarece nu avea nicio legătură cu personalitatea tatălui său, era cu atât mai impertinentă acum, când legătura fusese ruptă complet. Tatăl lui arăta ca și cum moartea ar fi fost un entuziasm pe care el nu îl împărtășea, dar de care fusese înconjurat ca un preot la un meci de box.
Ochii aceia scăpărători și vineții care evaluau fiecare slăbiciune, ca niște degete de casier care numără un teanc de bancnote, erau acum închiși. Buza aceea de jos, atât de des scoasă în față înaintea unei izbucniri de furie, contrazicea acum expresia mândră în care i se relaxaseră trăsăturile. Buza îi fusese deschisă (probabil că încă își purta proteza) de furie și protest și de conștientizare a morții.
Oricât de îndeaproape ar fi urmărit viața tatălui său – și Patrick simțea influența acestui obicei ca pe o poluare a fluxului său sangvin, ca pe o otravă
pe care nu el o introdusese acolo și care era imposibil de purgat sau de lanțetat fără ca pacientul să rămână fără sânge – oricât de îndeaproape încerca să-și imagineze combinația mortală de mândrie, cruzime și tristețe care dominase viața tatălui său și oricât și-ar fi dorit ca ea să nu domine și viața lui, Patrick nu l-ar fi putut urma niciodată pe tatăl lui în acel ultim VP - 16
moment în care știuse că urma să moară și avusese dreptate. Patrick știuse de multe ori că urma să moară, dar de fiecare dată se înșelase.
Patrick simți o dorință puternică de a prinde buza tatălui său cu ambele mâini și de a o rupe ca pe o foaie de hârtie, de-a lungul rănii făcute deja de dinți.
Nu, nu asta. Nu voia să aibă acest gând. Necesitatea obscenă de a se duce deasupra tijei perdelei. Nu asta, nu voia să aibă acest gând. Nimeni n-ar trebui să facă asta altcuiva. Nu putea fi acea persoană. Nemernicul.
Patrick mârâi, cu dinții dezveliți, și încleștă pumnul. Lovi partea laterală a sicriului cu nodurile degetelor, ca să-l trezească. Cum ar trebui să joace această scenă din filmul vieții lui? Se îndreptă de spate și zâmbi disprețuitor.
— Tati, spuse el cu cel mai siropos accent american al lui, ai fost atât de trist, omule, și acum încerci să mă întristezi și pe mine. Oftă nesincer. Ei, adăugă el cu vocea lui normală, ghinion.
VP - 17
3.
Anne Eisen intră în clădirea ei, cu o cutie de prăjituri de la Le Vrai Pâtisserie în mână. Așa cum Victor nu obosea să sublinieze niciodată, dacă
