ar fi fost La Vraie Pâtisserie, ar fi fost încă și mai vraie, sau plus vraie, se gândi ea zâmbindu-i lui Fred, portarul. Fred arăta ca un băiat care moștenise uniforma școlară a fratelui său mai mare. Mânecile cu fireturi ale hainei maronii cădeau până la încheieturile mâinilor lui albe și mari, în timp ce pantalonii, înfrânți de masivitatea feselor și coapselor, fluturau mult deasupra ciorapilor de nailon bleu mulați pe gleznele lui.
— Bună, Fred, spuse Anne.
— Bună ziua, doamnă Eisen, spuse Fred, legănându-se spre ea. Pot să vă
ajut cu pachetele?
— Mulțumesc, spuse Anne aplecându-se teatral, dar încă mă descurc cu două millefeuilles și o pain aux raisins. Știi, Fred, pe la patru vine la mine un prieten. E tânăr și arată cam rău. Poartă-te delicat cu el, tocmai i-a murit tatăl.
— Ah, Doamne, îmi pare rău, spuse Fred.
— Nu știu dacă și lui îi pare rău, spuse Anne, chiar dacă poate că încă nu-și dă seama.
Fred se strădui să pară că nu auzise. Doamna Eisen era o doamnă foarte drăguță, dar uneori spunea cele mai ciudate lucruri.
Anne se urcă în lift și apăsă butonul pentru etajul unsprezece. Peste câteva săptămâni totul avea să ia sfârșit. Gata cu etajul unsprezece, gata cu scaunele de ratan ale profesorului Wilson, cu măștile lui africane și cu marele lui tablou abstract din salon, tip „eu cred că e bun, dar opera lui n-a prea avut succes”.
Jim Wilson, a cărui soție bogată îi oferea posibilitatea de a-și expune marfa liberală destul de demodată nici mai mult, nici mai puțin decât pe Park Avenue, era „invitat” la Oxford din octombrie, în timp ce Victor era invitat în locul lui la Columbia. De fiecare dată când Anne și Victor se duceau la o petrecere – și nu încetau aproape niciodată să facă asta – ea îl sâcâia cu faptul că era profesor invitat. Anne și Victor aveau o căsnicie „deschisă”.
„Deschis”, ca și în cazul „rănii deschise” și, desigur, al „căsniciei deschise”, nu era neapărat un lucru bun, dar acum, când Victor avea 76 de ani, nu părea că
ar mai avea vreun rost să divorțeze de el. În plus, trebuia să aibă cineva grijă
de el.
VP - 18
Anne coborî din lift, deschise ușa apartamentului 11E și întinse mâna spre întrerupătorul de lângă pătura indiană atârnată pe peretele din hol. Ce naiba avea să-i spună lui Patrick? Chiar dacă acesta se transformase într-un adolescent posac și răutăcios, iar acum era un tânăr de 22 de ani zăpăcit de droguri, Anne încă și-l amintea stând pe scările de la Lacoste când avea cinci ani și încă se simțea responsabilă – știa că era absurd – fiindcă nu reușise s-o scoată pe mama lui de la acea cină oribilă.
În mod ciudat, amăgirile care îi dăduseră posibilitatea de a se căsători cu Victor începuseră chiar în seara aceea. În următoarele câteva luni, Victor se afundase în scrierea noii lui cărți, Ființă, cunoaștere și judecată, atât de ușor (dar și atât de greșit!) de confundat cu predecesoarea ei, Gândire, cunoaștere și judecată. Victor susținea că dă cărților lui titluri atât de asemănătoare pentru că vrea să-și țină studenții „în priză”, dar asta nu domolise cu totul îndoielile lui Anne sau ale editorului lui. Cu toate astea, noua lui carte împrăștiase, ca o mătură măiastră, praful gros de pe tema identității, strângându-l în niște grămăjoare noi și interesante.
La sfârșitul acestui elan creator, Victor o ceruse în căsătorie. Ea avea 34
de ani și, chiar dacă ea nu știa asta la momentul respectiv, admirația ei pentru Victor era la apogeu. Acceptase să-i fie soție nu doar pentru că Victor era pătruns de celebritatea moderată care reprezintă maximul la care poate spera un filosof, ci și pentru că ea chiar credea că Victor era un om bun.
Ce naiba avea să-i spună lui Patrick? se întrebă Anne în timp ce scotea o farfurie de majolică de culoarea spanacului din fabuloasa colecție a Barbarei și aranja prăjiturile pe suprafața ei smălțuită și neregulată.
Nu avea niciun rost să se prefacă față de Patrick că îl plăcuse pe David Melrose. Chiar și după divorțul de Eleanor, David nu fusese cu nimic mai șarmant decât un alsacian în lanț. Viața lui era un eșec total și izolarea lui, groaznic de imaginat, dar continua să aibă un zâmbet ca un cuțit; iar dacă ar fi încercat să învețe (ăsta da, student matur!) cum să placă oamenilor, eforturile lui ar fi fost ușor respingătoare pentru oricine îi cunoștea adevărata natură.
În timp ce se apleca deasupra unei mese marocane enervant de scunde din salon, Anne simți cum ochelarii de soare îi alunecă din vârful capului.
Poate că rochia ei galbenă de bumbac era puțin prea optimistă pentru acea ocazie, dar ce naiba? Patrick nu o văzuse suficient de recent ca să-și dea seama că își vopsise părul. Fără îndoială, Barbara Wilson l-ar fi lăsat așa, grizonant natural, însă Anne trebuia să apară a doua zi la televizor, ca să
vorbească despre „Femeia Nouă”. În timp ce încerca să afle ce Dumnezeu putea fi o Femeie Nouă, Anne își făcuse o coafură Nouă și își cumpărase o rochie Nouă. Făcea parte din documentarea ei și voia să-i fie decontate.
VP - 19
Ora patru și douăzeci. Până când sosea Patrick, nu avea nimic de făcut.
Era timpul să aprindă o țigară mortală, care producea cancer, era timpul să
sfideze recomandarea ministerului sănătății – de parcă ai fi putut avea încredere în așa ceva. Însă nu putea să ascundă faptul că, într-adevăr, se simțea vinovată, dar ea se simțea vinovată și pentru că punea în apă trei picături de esență pentru baie în loc de două. Așa că, ce naiba?
Anne abia își aprinsese țigara ușoară și mentolată, aproape complet inutilă, când se auzi soneria de la interfon.
— Bună, Fred.
— A, bună ziua, doamnă Eisen, a venit domnul Melrose.
— Atunci trimite-l aici, spuse ea, întrebându-se dacă exista cumva o modalitate prin care ar fi putut varia această conversație.
Anne se duse în bucătărie, dădu drumul la ceainic și presără niște frunze de ceai în ceainicul japonez cu toartă arcuită din ratan deasupra.
O întrerupse soneria, iar ea ieși în grabă din bucătărie ca să deschidă ușa de la intrare. Patrick stătea cu spatele la ea, într-un palton negru lung.
— Bună, Patrick, spuse ea.
— Bună, murmură el.
Încercă să se strecoare pe lângă Anne, dar ea îl luă de umeri și îl îmbrățișă
călduros.
— Îmi pare foarte rău, spuse ea.
Patrick nu voia să cedeze acestei îmbrățișări și se trase încet, ca un luptător care se desprinde din strânsoarea adversarului.
— Și mie îmi pare rău, spuse el, aplecându-se ușor. Să întârzii e plicticos, dar să sosești mai devreme e de neiertat. Punctualitatea e unul dintre viciile mai mici pe care le-am moștenit de la tatăl meu; asta înseamnă că n-o să fiu niciodată cu adevărat șic.
