În cele din urmă, capsula neagră se rupse și Patrick vărsă jumătate din conținutul ei pe una dintre plăcile de faianță portugheză din jurul chiuvetei.
Scoase o bancnotă nouă de 100 de dolari, o rulă, făcând din ea un tub strâns, și inhală mica grămăjoară de pulbere albă de pe placă.
Îl ustură nasul și ochii îi lăcrimară ușor, dar, refuzând să se lase deturnat, Patrick închise la loc capsula, o înfășură într-un șervețel, o băgă la loc în buzunar și apoi, fără vreun motiv pe care el l-ar fi putut identifica, aproape împotriva voinței lui, o scoase iar, goli restul pulberii pe placa de faianță și o inhală și pe aceea. Așa, efectele nu aveau să dureze atât de mult, își argumentă el, inhalând puternic pe nas. Era prea sordid să iei jumătate de ceva, orice. Oricum, tatăl lui tocmai murise, și el avea dreptul să fie derutat.
Principalul lucru, fapta lui eroică și dovada seriozității lui și a statutului său de samurai în războiul împotriva drogurilor, era că nu luase deloc heroină.
Patrick se aplecă și își verifică pupilele în oglindă. Categoric, se dilataseră.
Bătăile inimii i se acceleraseră. Se simțea revigorat, se simțea proaspăt, de fapt, se simțea destul de agresiv. Era ca și cum nu băuse niciodată nimic sau nu luase niciodată droguri, deținea din nou controlul perfect, noaptea deasă
a pastilelor de Quaalude, a alcoolului și a diferenței de fus orar era străpunsă
de razele de far ale amfetaminei.
VP - 24
— Și, zise el, prinzându-și reverele cu o solemnitate de primar, în fine, dar nu cel mai puțin important, prin umbrele întunecate ale suferinței noastre, dacă pot să spun așa, pentru moartea lui David Melrose.
De cât timp era în baie? I se părea că de-o viață. Probabil că în curând brigada de pompieri avea să forțeze ușa. Patrick începu să facă ordine în grabă. Nu voia să arunce carcasa de Black Beauty în coșul de hârtii (paranoia!), așa că împinse cele două jumătăți ale capsulei goale în gura de scurgere a chiuvetei. Cum avea să-i explice lui Anne noua lui însuflețire? Își dădu cu niște apă rece pe față, lăsând-o să picure ostentativ. Mai avea un singur lucru de făcut: acea tragere a apei care pare autentică, cu care fiecare drogat iese din baie, în speranța de a păcăli publicul care îi populează
imaginația.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Anne când Patrick se întoarse în salon, de ce nu te-ai șters pe față?
— M-am înviorat cu puțină apă rece.
— Da? spuse Anne. Ce fel anume de apă?
— Foarte revigorantă, spuse el, ștergându-și palmele transpirate de pantaloni în timp ce se așeza.
Apoi se ridică iar.
— Asta îmi amintește că mi-ar plăcea să mai beau ceva, dacă se poate.
— Sigur, spuse Anne, resemnată. Apropo, am uitat să întreb, ce mai face Debbie?
Această întrebare îl umplu pe Patrick de groaza care îl asalta atunci când i se cerea să ia în considerare sentimentele altei persoane. Ce făcea Debbie?
De unde dracu’ să știe el? Era suficient de greu să se salveze pe sine de avalanșa propriilor sentimente, ca să mai permită St Bernard-ului posac al atenției lui să rătăcească și pe alte domenii. Pe de altă parte, amfetamina îi crease o dorință urgentă de a vorbi, și nu putea să ignore complet întrebarea.
— Păi, spuse el din celălalt capăt al încăperii, o ia pe urmele mamei ei și o să scrie un articol despre mari amfitrioane. Urmele Teresei Hickmann sunt invizibile pentru majoritatea oamenilor, dar pentru supusa ei fiică
luminează în întuneric. Totuși, ar trebui să fim recunoscători că Debbie nu și-a modelat stilul conversațional după cel al tatălui ei.
Pentru o clipă, Patrick se pierdu iar în contemplarea stării lui psihologice.
Se simțea lucid, dar nu referitor la orice, ci doar la propria luciditate.
Gândurile lui, care se anticipau deznădăjduit, se bâlbâiau pe blocstarturile lor, ducându-i senzația de curgere periculos de aproape de tăcere.
VP - 25
— Dar nu mi-ai spus, continuă el, smulgându-se din această bâlbâială
mentală fascinantă și, în același timp, răzbunându-se pentru întrebarea lui Anne despre Debbie, ce mai face Victor?
— A, bine. Acum e om important, rol pentru care s-a pregătit toată viața. I se acordă multă atenție și ține prelegeri despre identitate, ceea ce, spune el, ar putea să facă și cu ochii închiși. Ai citit Ființă, cunoaștere și judecată?
— Nu, spuse Patrick.
— Atunci trebuie să ți-o dau, spuse Anne, ridicându-se și ducându-se la bibliotecă.
Scoase ceva ce lui Patrick i se păru un volum gros și plictisitor dintre cinci-șase alte exemplare ale aceleiași cărți. Lui Patrick îi plăceau cărțile subțiri pe care le putea strecura în buzunarul paltonului, lăsându-le acolo necitite luni de zile. Ce rost avea o carte dacă nu puteai s-o duci cu tine ca pe o apărare teoretică împotriva plictiselii?
— E despre identitate, nu-i așa? întrebă el suspicios.
— Tot ceea ce ai vrea să afli, dar n-ai îndrăznit niciodată să formulezi exact, explică Anne.
— Ce bine, spuse Patrick, ridicându-se agitat în picioare.
Trebuia să umble, trebuia să se miște în acel spațiu, altfel lumea avea tendința periculoasă de a se aplatiza, iar el se simțea asemenea unei muște care se târăște pe un geam, căutând o cale de scăpare din închisoarea ei translucidă. Anne, crezând că el venise să ia cartea, i-o întinse.
— A, ei, mulțumesc, spuse el, aplecându-se s-o sărute rapid, o s-o citesc foarte curând.
Încercă să îndese cartea în buzunarul paltonului. Știa că nu o să încape.
Era complet inutilă, fir-ar a dracul Acum trebuia să care cartea aia groasă și stupidă peste tot. Simți un val de furie violentă. Se holbă intens la un coș de gunoi (cândva un ulcior somalez) și își imagină cum cartea se învârte spre el ca un frisbee.
