În timp ce taxiul sălta și scârțâia pe autostradă, Patrick începu să
conștientizeze fără tragere de inimă senzațiile reintrării în New York. Exista, desigur, șoferul care nu vorbea engleză și a cărui fotografie sinistră confirma posomorala suicidală pe care ceafa lui doar o sugera. Benzile de alături manifestau obișnuita combinație de exces și decădere. Mașini imense și ponosite cu motoare șleampete și limuzine cu geamuri fumurii se îngrămădeau spre oraș, ca muștele spre mâncarea lor preferată. Patrick privi lung capacul deformat al roții unui break alb vechi. „A văzut atât de multe”, reflectă el, „și nu-și amintește nimic, ca un amnezic alunecos care adună mii de imagini și le respinge instantaneu, rotindu-și viața goală sub un cer larg și alburiu”.
Gândul care îl obsedase noaptea trecută îi întrerupse transa. Era inadmisibil: tatăl lui îl înșelase din nou. Nemernicul îl privase de ocazia de a-și transforma vechea groază și admirația involuntară în milă disprețuitoare față de bătrânul plictisitor și știrb care devenise. Și totuși, Patrick se vedea atras spre moartea tatălui său de o obișnuință de a emula mai puternică
decât putea suporta el în mod rezonabil. Bineînțeles, moartea era VP - 9
întotdeauna o tentație; dar acum ea părea o tentație de a se supune.
Deasupra puterii ei de a adopta o atitudine decadentă sau sfidătoare în vodevilul nesfârșit al tinereții, deasupra atracției familiare a violenței și autodistrugerii brute, ea adoptase aspectul conformismului, bunăoară de a începe să se ocupe de afacerile familiei. De fapt, toate variantele erau acoperite.
Lângă autostradă se înșirau hectare întregi de morminte. Patrick se gândi la versurile lui preferate: „Mort, demult mort, / demult mort!” (Cum ai fi putut să întreci așa ceva?) „Iar inima mea e o mână de colb, / Și roțile trec pe deasupra, / Oasele mele se zguduie de durere, / Căci sunt împinse într-un mormânt puțin adânc, / La numai un metru sub drum”2, nu mai știu cum,
„iar asta poate să te scoată din minți”.
Metalul instabil și zumzăitor al Podului Williamsburg îi reatrase atenția asupra împrejurimilor, dar nu pentru mult timp. Îi era greață și se simțea agitat. Încă un sevraj într-o cameră de hotel din străinătate; Patrick cunoștea rutina. Numai că de data asta avea să fie ultima dată. Sau printre ultimele dăți. Patrick râse nervos. Nu, nemernicii aceia nu aveau să-l prindă.
Concentrare ca a unui aruncător de flăcări. Fără prizonieri!
Problema era că voia întruna heroină, așa cum ai vrea să te dai jos dintr-un cărucior cu rotile atunci când camera ia foc. Dacă te gândeai atât de mult la asta, puteai la fel de bine s-o iei. Piciorul drept îi zvâcnea rapid în sus și-n jos. Patrick își încrucișă brațele peste burtă și își strânse gulerul paltonului.
„Termină dracului”, spuse el cu glas tare, „termină dracului odată”.
Pe străzile superbe. Cvartale de lumini și umbre. Pe bulevard, culoarea semafoarelor se făcu verde în același timp. Lumini și umbre ticăind ca un metronom, înălțându-se deasupra curbei pământului.
Era sfârșit de mai, era cald și ar fi trebuit să-și dea jos paltonul, dar paltonul era mecanismul lui de apărare împotriva cioburilor subțiri de sticlă
pe care trecătorii i le strecurau nonșalant pe sub piele, ca să nu mai vorbim de explozia cu încetinitorul a vitrinelor magazinelor, tunetul metroului care îi zguduia oasele și trecerea sfâșietoare a fiecărei secunde, ca un fir de nisip care se prelingea prin clepsidra trupului său. Nu, nu avea să-și scoată
paltonul. Îi ceri unui homar să se dezbrace?
Patrick ridică privirea și văzu că era pe Sixth Avenue. Forty-second Street, Forty-third Street, un șir de Mies van der Rohe. Cine spusese asta? Nu-și amintea. Cuvintele altora îi pluteau prin minte precum ciulinii dintr-un deșert vântos de la începutul filmului They Came from Outer Space.
2 Alfred, Lord Tennyson (1809-1892), Maud.
VP - 10
Dar cum rămânea cu toate acele personaje care îl locuiau, ca și cum ar fi fost un hotel ieftin: O’Connor Gură-Mare și Grăsanul, și doamna Garsington, și toți ceilalți, care abia așteptau să-l dea la o parte și să-și spună cuvântul.
Uneori, Patrick se simțea ca un televizor la care altcineva schimba posturile cu nerăbdare și foarte repede. Ei, n-aveau decât să se ducă dracu’ și ei. De data asta, Patrick avea să se prăbușească în tăcere.
Se apropiau deja de Pierre. Tărâmul șocului electric static. Clanțe și butoane de lift aruncând scântei către un trup care își croise drum prin kilometri de covoare groase înainte de a uita să se îngroape. Aici își începuse Patrick declinul delirant al ultimei lui vizite la New York. Dintr-un apartament atât de plin de obiecte de artă chinezești încât devenea aproape insuportabil, cu priveliște către Parc mult deasupra zgomotului traficului, Patrick alunecase în jos, prin intermediul paraginei vestite în întreaga lume a hotelului Chelsea, și aterizase într-o cameră cât un coșciug din fundul unui puț de apă plin de gunoaie de pe Eighth Street, între C și D. Din această
perspectivă, privise în urmă cu nostalgie spre hotelul pe care cu doar câteva săptămâni în urmă îl disprețuise pentru că avea un frigider cu un șobolan înăuntru.
Și totuși, în tot timpul acestui declin al locuirii, Patrick nu cheltuise niciodată mai puțin de cinci mii de dolari săptămânal pe heroină și cocaină.
Nouăzeci la sută din droguri erau pentru el și zece la sută pentru Natasha, femeia care, de-a lungul celor șase luni în care trăiseră împreună, rămăsese un mister de nepătruns pentru el. Singurul lucru de care Patrick era sigur era că Natasha îl irita; dar cine nu-l irita pe el? Tânjea întruna după o solitudine necontaminată, și, când o dobândea, tânjea ca ea să înceteze.
— Hotel, spuse șoferul.
— Era și timpul, fir-ar a dracu’, murmură Patrick.
Un portar cu haină gri își ridică șapca și întinse mâna, în timp ce un hamal se grăbi să-i ia bagajele. După încă un bun venit și două bacșișuri, Patrick se strecură transpirat pe coridorul lung care ducea la recepție. Mesele din Sala Ovală erau ocupate de femei ieșite la prânz, care se jucau cu farfurii cu salată
de diverse culori, ignorându-și paharele cu apă minerală. Patrick se întrezări într-o oglindă mare aurită. Ca de obicei, părea îmbrăcat prea elegant și foarte bolnav. Între grija cu care fuseseră asamblate hainele lui și ușurința cu care fața părea că o să i se destrame exista un contrast tulburător.
Paltonul negru foarte lung, costumul albastru-închis și cravata îngustă negru cu argintiu (cumpărată de tatăl lui la începutul anilor ’60) păreau să nu aibă
nicio legătură cu încâlceala haotică de păr castaniu care-i înconjura fața strălucitoare și de o paloare morbidă. Buzele pline erau trase spre interior, ochii reduși la niște fante înguste, nasul permanent înfundat îl obliga să
VP - 11
respire pe gură făcându-l să arate destul de imbecil; și o încruntare îi strângea fruntea într-un pliu vertical chiar deasupra nasului.
După ce se cază, Patrick se pregăti să treacă cât mai repede posibil de lunga caznă a bunveniturilor și a bacșișurilor care încă îl despărțeau de o băutură în camera lui. Cineva îl duse la lift, cineva îl urcă cu liftul (un suspans lung într-un aer stătut, în care urmări cum luminile pâlpâie până la 39), cineva îi arătă cum să dea drumul la televizor, cineva îi așeză valiza pe stativ, cineva îi arătă întrerupătorul de la baie, cineva îi dădu cheia camerei și, în sfârșit, cineva îi aduse o sticlă de Jack Daniel’s, o frapieră neagră cu cuburi de gheață fragile și patru pahare.
Patrick își turnă un pahar plin peste câteva cuburi de gheață. Mirosul whisky-ului i se părea infinit de subtil și pătrunzător și, în timp ce înghițea prima gură arzătoare, stând lângă fereastră și privind pe deasupra Central Park-ului înfrunzit și încins de sub cerul larg și alburiu, îi veni să plângă. Era atât de al naibii de frumos. Patrick simți cum tristețea și epuizarea lui se contopesc cu îmbrățișarea anihilantă și sentimentală a whisky-ului. Era un moment de farmec catastrofic. Cum ar fi putut spera vreodată să renunțe la droguri? Drogurile îl umpleau cu o emoție atât de intensă. Senzația de putere pe care i-o dădeau ele era, într-adevăr, mai degrabă subiectivă (să
conduci lumea de sub plapumă, până când sosea lăptarul și ție ți se părea că
era un pluton de comando venit să-ți fure drogurile și să-ți împrăștie creierii pe pereți), dar, pe de altă parte, și viața era atât de subiectivă.
Acum trebuia neapărat să meargă la firma de pompe funebre, ar fi fost groaznic să rateze șansa de a vedea cadavrul tatălui său (poate că avea să
poată să pună piciorul pe el). Patrick chicoti și puse paharul gol pe pervaz.
Nu avea să mai ia heroină. „Să fie foarte clar”, schelălăi el cu vocea domnului Muffet, fostul lui profesor de chimie din școală. Trebuie să mergi țanțoș, asta era filosofia lui, dar mai întâi ia niște calmante. Nimeni nu poate să renunțe la tot dintr-odată, mai ales (ce trist) într-un moment ca ăsta. Trebuia să iasă
