Se plimba de colo colo prin salon, cu mâinile în buzunarele paltonului.
— Spre deosebire de acest apartament, spuse el batjocoritor. Cine a avut norocul să schimbe această locuință cu casa voastră frumoasă din Londra?
— Omologul lui Victor de la Columbia, Jim Wilson.
— Dumnezeule, imaginează-ți că ai un omolog, în loc să fii mereu propriul tău omolog, spuse Patrick.
— Vrei niște ceai? întrebă Anne, cu un oftat înțelegător.
— Hm, făcu Patrick. Mă întrebam dacă aș putea bea și ceva mai tare?
Pentru mine e deja ora nouă seara.
— Pentru tine e mereu ora nouă seara, spuse Anne. Ce vrei? Îți prepar eu.
— Nu, prepar eu, zise el, tu nu le faci suficient de tari.
— Bine, încuviință Anne, întorcându-se spre bucătărie, băuturile sunt pe piatra de moară mexicană.
VP - 20
Piatra de moară era gravată cu războinici cu pene, însă ceea ce atrase atenția lui Patrick fu sticla de Wild Turkey. Își turnă whisky într-un pahar înalt și mai înghiți o pastilă de Quaalude cu prima gură, umplându-și imediat din nou paharul. După ce văzuse cadavrul tatălui său, se dusese la filiala de pe Forty-fourth Street a Băncii Morgan Guaranty și ridicase trei mii de dolari bani gheață, care acum se aflau într-un plic portocaliu-maro umflat din buzunarul lui.
Verifică iar pastilele (buzunarul din dreapta jos) și plicul (buzunarul interior din stânga), apoi cardurile de credit (buzunarul exterior din stânga). Această acțiune nervoasă, pe care uneori o executa la fiecare câteva minute, aducea cu a unui om care se închină în fața unui altar – Drogurile, Banii și Duhul Sfânt al Creditului.
Luase deja o a doua pastilă de Quaalude după vizita la bancă, dar tot se simțea fără rost, disperat și surescitat. Poate că a treia ar fi o exagerare, dar exagerarea era ocupația lui.
— Ți se întâmplă și ție? întrebă Patrick, intrând în bucătărie cu o energie reînnoită. Vezi o piatră de moară și cuvintele „în jurul gâtului” încep să sune ca prețul la o casă de marcat veche. Nu e umilitor, zise și își luă niște cuburi de gheață, Doamne, îmi plac la nebunie mașinile astea de făcut gheață, până
acum sunt cel mai bun lucru la America – umilitor că gândurile tale au fost pregătite dinainte de aceste mecanisme idioate?
— Cele idioate nu sunt bune, fu de acord Anne, dar nu e necesar ca o casă
de marcat să producă ceva ieftin.
— Dacă mintea ta funcționează ca o casă de marcat, tot ce produci va fi în mod necesar ieftin.
— E clar că nu cumperi de la Le Vrai Pâtisserie, spuse Anne, ducând prăjiturile și ceaiul în salon.
— Dacă nu ne putem controla reacțiile conștiente, ce șanse avem împotriva influențelor pe care nu le-am recunoscut?
— Niciuna, spuse Anne voios, întinzându-i o ceașcă cu ceai.
Patrick scoase un râs scurt. Se simțea detașat de ce spusese. Poate că
pastilele de Quaalude începeau să-și facă efectul.
— Vrei prăjitură? întrebă Anne. Le-am cumpărat ca să ne amintească de Lacoste. Sunt la fel de franțuzești ca… ca literele franțuzești.
— Atât de franțuzești, icni Patrick, luând o millefeuille din politețe.
În timp ce o ridica, din marginile prăjiturii se scurse crema, ca un puroi care se prelinge din rană. Dumnezeule, se gândi el, prăjitura asta e complet scăpată de sub control.
— E vie! rosti el cu voce tare.
VP - 21
Strângea prăjitura prea tare, iar crema țâșni și căzu pe suprafața din alamă bogat ornamentată a mesei marocane. Degetele lui Patrick erau lipicioase de la glazură.
— Ah, îmi pare rău, murmură el, punând prăjitura jos.
Anne îi întinse un șervețel. Observă că Patrick devenea din ce în ce mai stângaci și incoerent. Înainte de sosirea lui, Anne fusese îngrozită de inevitabila conversație despre tatăl lui; acum era îngrijorată că ea nu ar mai putea avea loc.
— Ai fost să-l vezi pe tatăl tău? întrebă ea direct.
— L-am văzut, spuse Patrick fără ezitare. Mi s-a părut că era în cea mai bună formă în sicriu – mult mai puțin dificil ca de obicei.
Patrick îi zâmbi dezarmant. Anne îi zâmbi ușor, dar Patrick nu avea nevoie de încurajare.
— Când eram mic, spuse el, tatăl meu ne ducea la restaurante. Spun
„restaurante”, la plural, pentru că întotdeauna intram și ieșeam rapid din cel puțin trei. Fie meniul sosea prea încet, fie un chelner i se părea tatălui meu inadmisibil de stupid, fie lista de vinuri îl dezamăgea. Îmi amintesc că o dată
a ținut o sticlă de vin roșu răsturnată, în timp ce conținutul se vărsa pe covor. „Cum îndrăznești să-mi aduci mizeria asta?”, a strigat. Chelnerul era atât de speriat că, în loc să-l dea afară, i-a adus alt vin.
— Deci, ți-a plăcut să fii cu el într-un loc de care nu se plângea.
— Exact, spuse Patrick. Nu-mi venea să cred ce noroc am, și o vreme m-am așteptat să se ridice în capul oaselor în sicriu, ca un vampir la apusul soarelui, și să spună „Servirea de aici e inadmisibilă”. Apoi ar fi trebuit să
