în acea masă de vegetație monstruoasă, pulsatilă și înfloritoare a Parcului și să cumpere. Cârdul de dealeri negri și hispanici care stăteau la intrarea parcului de vizavi de hotel îl recunoscu de la distanță drept client potențial.
— Stimulente, calmante! spuse un negru înalt care părea învinețit.
Patrick merse mai departe.
Un hispanic cu obraji supți și barbă sfrijită își împinse maxilarul în față și spuse:
— Cu ce po’ să te ajut, amice?
— Am marfa buuună, spuse alt negru cu ochelari de soare. Uită-te puțin.
— Ai cumva Quaalude? întrebă tărăgănat Patrick.
— Sigur, am niște Quaalude. Am Lemon 714 – câte vrei?
VP - 12
— Cât costă?
— Cinci dolari.
— Dă-mi șase. Și poate și niște amfetamină.
Asta se numea să cumperi impulsiv. Amfetamina era ultimul lucru pe care și-l dorea, dar nu-i plăcea să cumpere un drog dacă nu putea să-l contrazică.
— Am niște Beauties, sunt far-ma-ce-u-ti-ce.
— Asta înseamnă că le-ai făcut tu.
— Nu, omule, farmaceutic înseamnă că e marfa buuună.
— Dă-mi trei din astea.
— Zece dolari bucata.
Patrick îi întinse șaizeci de dolari și luă pastilele. Deja ceilalți dealeri se strânseseră în jur, impresionați de ușurința cu care Patrick se despărțea de bani.
— Eș’ englez, nu? spuse hispanicul.
— Nu deranja omul, spuse Ochelari de Soare.
— Da, spuse Patrick, știind ce urma.
— La voi heroina e gratis, nu? spuse negrul care părea învinețit.
— Așa e, spuse Patrick patriotic.
— Într-o zi o să vin în Marea Britanie și o să iau niște heroină d-asta gratis, spuse învinețitul, care păru ușurat pentru câteva secunde.
— Așa să faci, spuse Patrick, întorcându-se spre treptele dinspre Fifth Avenue. La revedere.
— Întoarce-te mâine, rosti posesiv Ochelari de Soare.
— Bine, murmură Patrick, urcând treptele în fugă.
Băgă pastila de Quaalude în gură, strânse niște salivă și se forță s-o înghită. Era o abilitate importantă să poți înghiți o pastilă fără niciun lichid la dispoziție. Oamenii care aveau nevoie de lichid erau insuportabili, reflectă
Patrick în timp ce chema un taxi.
— La intersecția lui Madison Avenue cu Eigthy-second Street, spuse el.
Își dădu seama că pastila de Quaalude, care, în definitiv, era mare, i se înțepenise la jumătatea gâtului. În timp ce taxiul gonea pe Madison Avenue, Patrick își răsuci gâtul în diverse poziții, încercând să facă pastila să alunece pe beregată în jos.
Când ajunseră la Frank E. MacDonald, Patrick stătea întins pe banchetă, cu capul dat pe spate și într-o parte, peste marginea ei, și cu părul atingând covorașul negru din cauciuc, în timp ce storcea cât mai multă salivă posibil de pe obrajii uscați și înghițea cu furie. Șoferul se uită în oglinda retrovizoare. Alt ciudat.
În cele din urmă, Patrick dislocă pastila din cotlonul unde se blocase chiar sub mărul lui Adam și intră pe ușile înalte din stejar ale firmei de pompe VP - 13
funebre. În sinea lui concurau groaza și absurditatea. Femeia tânără de la tejgheaua din stejar curbat, cu semicoloane dorice la fiecare capăt al lambriului din spatele ei, purta un sacou albastru și o bluză gri de mătase, ca o stewardesă a unui zbor către Viața de Apoi.
— Am venit să văd cadavrul lui David Melrose, spuse Patrick rece.
Femeia îi spuse să urce în lift și să meargă „direct” la etajul trei, ca și cum Patrick ar fi putut fi tentat să se mai oprească pe drum ca să vadă și alte cadavre.
Liftul era un omagiu adus tapițeriei franceze. Deasupra banchetei din piele cu butoni, pe care cel îndoliat putea să se odihnească înainte de a se confrunta cu cadavrul celui drag, era o Arcadie brodată în care un curtean care se prefăcea că e păstor cânta din fluier unei curtene care se prefăcea că
e păstoriță.
Acum urma marele moment: cadavrul marelui său dușman, ruinele creatorului său, trupul tatălui său mort, marea povară a tot ce rămăsese nespus pentru că nu putuse fi spus niciodată, presiunea de a o spune acum, când nu avea cine să audă și, de asemenea, de a vorbi în numele tatălui său, într-un act de scindare care ar fi putut să fisureze lumea și să-i transforme trupul într-un joc de puzzle. Marele moment.
