mergem la trei-patru alte firme de pompe funebre. Înțelegi, servirea chiar era inadmisibilă. M-au trimis la alt cadavru.
— Alt cadavru! exclamă Anne.
— Da, am ajuns la o petrecere evreiască veselă organizată pentru un anume Hermann Newton. Mi-ar fi plăcut să pot rămâne; păreau să se distreze pe cinste…
— Ce poveste groaznică, spuse Anne, aprinzându-și o țigară. Pun pariu că
există cursuri de consiliere pentru persoanele care au pierdut pe cineva drag.
— Bineînțeles, spuse Patrick, scoțând încă un râs dogit și lăsându-se pe spate în fotoliu.
Acum simțea clar influența pastilelor de Quaalude. Alcoolul le pusese cel mai bine în valoare, așa cum soarele face petalele unei flori să se deschidă, reflectă el duios.
— Poftim? spuse el.
Nu auzise ultima întrebare a lui Anne.
VP - 22
— O să fie incinerat? repetă ea.
— Da, exact, spuse Patrick. Înțeleg că, atunci când oamenii sunt incinerați, niciodată nu primești neapărat cenușa lor, ci ceva din ce se strânge de pe fundul cuptorului. După cum îți poți imagina, asta mi se pare o veste bună.
La modul ideal, toată cenușa ar aparține altcuiva, dar nu trăim într-o lume perfectă.
Anne renunțase să se mai întrebe dacă lui Patrick îi părea rău pentru moartea tatălui său și începuse să-și dorească să-i pară măcar puțin rău.
Chiar dacă nu-l puteau afecta pe David, remarcile veninoase ale lui Patrick îl făceau pe el să arate atât de bolnav de parcă aștepta să moară din cauza unei mușcături de șarpe.
Patrick închise ochii încet și, după o perioadă foarte lungă de timp, îi deschise încet la loc. Întreaga operațiune dură cam o jumătate de oră. Altă
jumătate de oră se scurse lingându-și buzele uscate și fascinant de inflamate.
Ultima pastilă de Quaalude chiar își făcea efectul. Sângele îi șuiera ca un ecran de televizor după închiderea programului. Mâinile lui erau ca niște gantere, ca niște gantere în mâinile lui. Totul se închidea în interior și devenea mai greu.
— Hei! strigă Anne.
— Îmi pare foarte rău, spuse Patrick, aplecându-se în față cu un zâmbet pe care el îl considera fermecător. Sunt cumplit de obosit.
— Poate ar trebui să te duci la culcare.
— Nu, nu, nu. Să nu exagerăm.
— Ai putea să te întinzi câteva ore, sugeră Anne, apoi să iei cina cu mine și cu Victor. După aceea mergem la o petrecere dată de nu știu ce anglofili oribili din Long Island. Exact ce-ți place ție.
— E drăguț din partea ta, dar în clipa asta chiar nu pot să fac față prea multor străini, spuse Patrick, jucând cartea doliului puțin prea târziu ca s-o convingă pe Anne.
— Ar trebui să vii și tu, insistă ea. Sunt sigură că va fi un exemplu de „lux nerușinat”.
— Nu-mi pot da seama ce înseamnă asta, rosti Patrick somnoros.
— Lasă-mă să-ți dau oricum adresa, spuse Anne. Nu-mi place ideea că o să fii foarte singur.
— Bine. Noteaz-o pe ceva înainte să plec.
Patrick știa că trebuia să ia curând niște amfetamină sau să accepte, vrând-nevrând, oferta lui Anne de a se „întinde câteva ore”. Nu voia să
înghită o Beauty întreagă, pentru că asta l-ar fi purtat într-o odisee megalomaniacă de cincisprezece ore, și nu voia să fie chiar atât de conștient.
VP - 23
Pe de altă parte, trebuia să scape de senzația că fusese aruncat într-un bazin cu ciment care se usca încet.
— Unde e toaleta?
Anne îi spuse cum să ajungă acolo și Patrick traversă agale covorul în direcția indicată. După ce încuie ușa băii, Patrick avu o senzație familiară de siguranță. Într-o baie se putea abandona obsesiei față de starea lui fizică și mentală, atât de des compromisă de prezența celorlalți sau de absența unei oglinzi bine iluminate. Majoritatea „clipelor prețioase” din viața lui fuseseră
petrecute în baie. Injectarea, inhalarea, înghițirea, furtul, supradoza; examinarea pupilelor, brațelor, limbii, rezervei lui.
— Ah, băilor! intonă Patrick, desfăcându-și brațele în fața oglinzii.
Dulăpioarele voastre cu medicamente îmi fac cea mai mare plăcere!
Prosoapele voastre șterg șiroaiele sângelui meu…
Vocea lui se stinse atunci când scoase din buzunar pastila de Black Beauty. Avea să ia doar atât cât să-l facă să funcționeze, doar atât cât… ce urma să spună? Nu-și putea aminti. Dumnezeule, iar își pierdea memoria pe termen scurt, un profesor Moriarty al abuzului de droguri, care întrerupe și apoi șterge prețioasele senzații pe care le-ai obținut cu atâta greutate.
— Demon inuman, murmură el.
