(toată lumea spunea asta) și inteligentă (așa spunea ea), dar Patrick își imagina cum ar fi țăcănit ea nervos dintr-o parte în alta a camerei, ca niște bețișoare chinezești, și abia atunci avea nevoie de o îmbrățișare mai tandră.
Kay locuia într-un apartament închiriat de la periferia Oxfordului, unde cânta la vioară, ținea pisici și lucra la teza ei despre Kafka. Dintre toți oamenii pe care îi cunoștea Patrick, Kay avea atitudinea cel mai puțin complezentă față de indolența lui. „Trebuie să-i convingi pe ceilalți”, îi spunea ea, „doar ca să scapi de mizeria asta”.
Lui Patrick nu-i plăcea nimic la apartamentul lui Kay. Știa că nu ea pusese heruvimii aurii pe tapetul stil William Morris; pe de altă parte, nici nu-i dăduse jos. Pe coridorul întunecos, Kay venise la el, cu părul ei castaniu des căzându-i pe un umăr și cu trupul învelit în mătase de un gri-închis. Îl sărutase încet, în timp ce pisicile ei geloase zgâriau la ușa bucătăriei.
Patrick băuse whisky-ul și luase Valiumul pe care i le dăduse ea. Kay îi povestise despre părinții ei muribunzi.
— Trebuie să începi să ai grijă de ei rău de tot ca să depășești șocul felului tot atât de rău în care au avut ei grijă de tine, spuse ea. Vara trecută a trebuit VP - 6
să-i duc cu mașina prin State. Taică-meu murea de emfizem, și maică-mea, care înainte fusese o femeie feroce, era ca un copil după atacul cerebral. Eu goneam prin Utah cu o sută treizeci de kilometri pe oră, căutând o butelie de oxigen, și ea spunea întruna, cu vocabularul ei sărăcit „O, Doamne, o, Doamne, tata nu e bine. O, Doamne”.
Patrick și-l imagină pe tatăl lui Kay prăbușit pe bancheta din spate a mașinii, cu ochii sticloși de epuizare, și plămânii lui ca niște năvoade rupte dragând zadarnic după aer. Cum murise tatăl lui? Uitase să întrebe.
∵
După strălucitele remarci despre „chestia aia mentală”, Earl vorbise despre „o întreagă varietate de active” și despre iubirea față de familia lui.
Divorțul fusese „dificil pentru copii”, dar Earl concluzionase chicotind că „m-am diversificat, și nu mă refer doar la domeniul afacerilor”.
Patrick era recunoscător că zboară cu Concorde-ul. Nu doar că avea să fie odihnit pentru calvarul de a vedea cadavrul tatălui său, înainte de a fi incinerat a doua zi, dar și înjumătățea timpul conversației cu Earl. Ar fi trebuit să pună asta în reclame. În minte îi apăru o voce a naratorului afectată: „Pentru că ne pasă nu doar de confortul tău fizic, ci și de sănătatea ta mintală, am scurtat conversația ta cu oameni precum Earl Hammer”.
— Înțelegi, Paddy, spuse Earl, am contribuit cu sume considerabile –
foarte considerabile – la Partidul Republican și aș putea obține cam orice ambasadă vreau eu. Dar nu mă interesează Londra sau Paris: e doar căcat social.
Patrick își bău brandy-ul dintr-o înghițitură.
— Ce vreau eu e o țară mică din America Latină sau America Centrală, unde ambasadorul controlează CIA-ul din teren.
— Din teren, repetă Patrick.
— Exact, spuse Earl. Dar acum am o dilemă; una foarte dificilă. Earl redeveni solemn. Fiica mea încearcă să intre în echipa națională de volei și anul viitor are o serie de meciuri importante. La naiba, nu știu dacă să mă
duc la ambasadă sau să-i fac galerie fiicei mele.
— Earl, îi spuse Patrick foarte serios, nu cred că există ceva mai important decât să fii un tată bun.
Earl era vizibil mișcat.
— Apreciez sfatul tău, Paddy, chiar îl apreciez.
Zborul se apropia de sfârșit. Earl făcu niște remarci despre faptul că în Concorde întâlneai întotdeauna oameni „de mare calitate”. În terminalul aeroportului, Earl o luă pe pista pentru cetățeni americani, iar Patrick pe cea pentru „Străini”.
— La revedere, prietene, strigă Earl făcând larg cu mâna, pe curând!
VP - 7
— Fiecare despărțire, mârâi Patrick în șoaptă, e ca o mică moarte.
VP - 8
2.
— Care e scopul vizitei dumneavoastră, domnule? Afaceri sau agrement?
— Niciuna, nici alta.
— Poftim?
Era o femeie cu șolduri generoase, cu părul cenușiu de culoarea moluștelor tuns scurt, cu ochelari mari și uniformă bleumarin.
— Am venit să iau cadavrul tatălui meu, murmură Patrick.
— Scuzați-mă, domnule, n-am înțeles bine, spuse ea cu o exasperare oficială.
— Am venit să iau cadavrul tatălui meu, strigă rar Patrick.
Femeia îi întinse pașaportul.
— O zi plăcută, spuse ea.
Furia pe care o simțise Patrick după ce trecuse de controlul pașapoartelor eclipsă groaza obișnuită de vamă (Dacă îl puneau să se dezbrace? Dacă îi vedeau brațele?).
Așa că iată-l din nou, prăbușit pe bancheta din spate a unui taxi reparată
de mai multe ori cu bandă izolantă neagră, în care totuși se căscau mici cratere de spumă galbenă, din nou într-o națiune care încerca să atingă
nemurirea prin dietă, în timp ce dieta lui îl ducea în direcția opusă.
