Atunci când făceai ceva ce nu voiai, problema era că asta te făcea să
conștientizezi toate celelalte lucrurile pe care ar fi trebuit să le faci de fapt.
Nici măcar mersul la cinematograf pentru primul film al după-amiezii nu îi provoca senzația de urgență arzătoare pe care o simțea în clipa de față.
Fotografiile nefăcute, chemarea camerei obscure, înțepătura scrisorilor de mulțumire nescrise care nu o tulburaseră până acum, toate se îngrămădiră
deodată ca să ofere un aer încă și mai disperat conversației pe care o avea cu Patrick.
Condamnată la rutina respingerii bărbaților, Marianne își dorea uneori (mai ales în seara asta) să nu stârnească emoții pe care nu avea cum să le satisfacă. Desigur, o minusculă parte din ea voia să-i salveze sau cel puțin să-i împiedice să se mai străduiască atât de tare.
Patrick trebuia să admită că discuția mergea destul de prost. Fiecare replică pe care el o arunca spre chei aluneca înapoi în apele murdare ale portului. Marianne ar fi putut la fel de bine să stea cu spatele la el, dar, pe de altă parte, nimic nu îl incita mai mult pe Patrick decât un spate întors.
Fiecare apel mut, deghizat de o limbă pe cât de banală se putea imagina, îl făcea și mai conștient cât de puțină experiență avea în a spune ceea ce voia cu adevărat să spună. Dacă ar fi putut să-i vorbească lui Marianne cu altă
voce sau cu altă intenție – să o înșele sau s-o ridiculizeze, de exemplu atunci s-ar fi putut trezi din acest coșmar al limbii legate.
Cafeaua sosi, densă, neagră și dulce. Timpul se scurgea. Oare Marianne nu-și dădea seama ce se întâmpla? Nu putea să citească printre rânduri? Și dacă putea? Poate că îi plăcea să-l vadă că suferă. Poate că nici măcar nu-i plăcea asta la el.
Marianne căscă și se plânse că era obosită. Toate semnele sunt bune deocamdată, se gândi Patrick sarcastic. Marianne moare după asta, moare.
Da înseamnă da, poate înseamnă da, probabil înseamnă da și nu înseamnă, desigur, tot da. El știa să citească femeile ca pe o carte deschisă.
Când ajunseră în stradă, Marianne îl sărută de la revedere, îi transmise lui Debbie toată dragostea ei și luă un taxi.
VP - 100
Patrick se repezi pe Madison Avenue, cu tatăl lui de braț. Punga de hârtie maro se lovea din când în când de câte un trecător care nu era suficient de înțelept să se dea la o parte.
Când ajunse pe Sixty-first Street, Patrick își dădu seama că era prima oară
când era singur cu tatăl lui mai mult de zece minute fără să fie sodomizat, lovit sau insultat. În ultimii paisprezece ani, bietul om trebuise să se limiteze la lovituri și insulte, iar în ultimii șase, doar la insulte.
Asta e tragedia bătrâneții, când un om e prea slab ca să-și lovească
propriul copil. Nu era de mirare că murise. Până și grosolănia lui se ofilise spre sfârșit, iar el fusese obligat să introducă o notă de autocompătimire respingătoare, ca să prevină orice contraatac.
— Problema ta, mârâi Patrick în timp ce trecea pe lângă portarul hotelului lui, e că ești bolnav mintal.
— Nu e frumos să-i spui sărmanului tău tată asemenea lucruri, murmură
și scutură niște pastile imaginare pentru inimă în căușul palmei sale.
Nemernicul. Nimeni n-ar trebui să facă asta altcuiva.
Nu contează, nu contează.
Nu te mai gândi la asta acum.
— Chiar acum, spuse Patrick cu voce tare.
Moarte și distrugere. Clădiri înghițite de flăcări, în timp ce el trecea pe lângă ele. Ferestre sparte la o singură privire. Un țipăt inaudibil de jugulară
care explodează. Fără prizonieri.
— Moarte și distrugere, murmură Patrick.
Dumnezeule, acum era foarte anxios, cu adevărat al naibii de anxios.
Patrick își imagină că apropie o drujbă de gâtul liftierului. Valuri întregi de rușine și violență, de rușine și violență de nestăpânit.
În cazul în care capul tău te ofensează, taie-l. Incinerează-l și calcă-l în picioare până rămâne cenușă. Fără prizonieri, fără milă. Cortul negru al lui Tamerlan. Culoarea mea preferată! E atât de șic.
— La ce etaj, domnule?
La ce te holbezi, boule?
— Treizeci și nouă.
Pași. Asociativitate exagerată. Accelerație exagerată. Sedare. Scalpel.
Patrick își repezi mâna. Mai întâi anestezic, desigur, doctore?
Desigur: adverbul celui care nu are argumente. Mai întâi scalpelul, apoi anestezicul. Metoda Dr Moarte. Știi că așa e logic.
Cine avusese ideea să-l cazeze la etajul treizeci și nouă? Ce încercau să
facă? Să-l scoată din minți? Ascunde-te sub canapea. Trebuia să se ascundă
