— Ah, Patrick, ne-a părut atât de rău să auzim această veste!
— Ei, spuse Patrick, bătând în caseta de sub braț, știți cum e: suntem țărână și în țărână ne întoarcem. Domnul a dat, Domnul a luat. După ceea ce mie mi se pare a fi, în acest caz, o amânare nefiresc de îndelungată.
— Acolo e…? întrebă doamna Banks, privind cu ochi rotunzi punga de hârtie maro.
— Tatăl meu, confirmă Patrick.
VP - 93
— Trebuie să-i spun lui Oglivy că o să fie o persoană în plus la cină, rosti ea printre hohote de râs șic.
Așa era Nancy Banks, după cum subliniau adesea revistele după ce îi fotografiau salonul, atât de îndrăzneață, dar atât de exactă.
— Banquo nu mănâncă carne, spuse Patrick, punând ferm cutia pe masa din hol.
De ce spusese Banquo? se întrebă Nancy cu vocea ei interioară răgușită
care, chiar și în cea mai profundă intimitate a gândurilor ei, era menită să se adreseze unui public numeros și fascinat. Era oare posibil ca Patrick, în cine știe ce mod nebunesc, să se simtă responsabil pentru moartea tatălui său?
Pentru că și-o dorise atât de des, în imaginația lui? Dumnezeule, după
șaptesprezece ani de psihanaliză începuse să se priceapă. La urma urmei, așa cum spusese dr Morris în timp ce discutau despre relația lor, ce altceva era un psihanalist dacă nu un fost pacient care nu găsea ceva mai bun de făcut? Uneori îi era dor de Jeffrey. El îi permisese să-i spună Jeffrey în timpul
„procesului de desprindere”, care luase sfârșit atât de abrupt odată cu sinuciderea lui. Fără să lase măcar o scrisoare! Oare ea chiar făcea față
provocărilor vieții, așa cum o asigurase Jeffrey? Poate că era „psihanalizată
incomplet”. Era prea groaznic ca să se poată gândi la asta.
— Marianne abia așteaptă să te vadă, murmură ea consolator.
Îl conduse pe Patrick în salonul gol. Acesta se holbă la un secreter baroc pe care se revărsau heruvimi desfrânați.
— Chiar când ai venit tu, a primit un apel telefonic și n-a putut să nu răspundă, adăugă ea.
— Avem toată seara la dispoziție… spuse Patrick.
Și toată noaptea, se gândi el optimist. Salonul era o mare de crini roz, cu pistiluri strălucitoare care îl acuzau de concupiscență. Era periculos de obsedat, periculos de obsedat. Iar gândurile lui, ca un bob între pereți de gheață, nu aveau să-și modifice parcursul până când Patrick fie se sfărâma, fie își atingea obiectivul. Își șterse de pantaloni mâinile transpirate, uimit că
găsise o preocupare mai puternică decât drogurile.
— Ah, iată-l pe Eddy, exclamă Nancy.
Domnul Banks intră cu pași mari în încăpere, îmbrăcat într-o cămașă în carouri și o pereche de pantaloni largi.
— Bună, spuse el cu pronunția lui rapidă și puțin neclară, mi-a pa’ut atât de ’ău s-aud despre tatăl tău. Marianne spune că era un om ’emarcabil.
— Ar fi trebuit să-i auziți remarcile, spuse Patrick.
— Ai avut o relație dificilă cu el? întrebă Nancy încurajator.
— Da, răspunse Patrick.
VP - 94
— Când au început p’oblemele? întrebă Eddy, instalându-se pe catifeaua portocalie decolorată a unei sofale stil marquise cu picioare arcuite.
— A, pe 9 iunie 1906, în ziua în care s-a născut.
— Așa de devreme? zâmbi Nancy.
— Ei, n-o să tranșăm chestiunea dacă problemele lui erau sau nu congenitale, cel puțin nu înainte de cină; dar chiar dacă nu au fost, el nu a întârziat să le dobândească. Din câte se spune, din clipa în care a putut să
vorbească, a dedicat această nouă abilitate rănirii oamenilor. La vârsta de zece ani a fost dat afară din casa bunicului, pentru că obișnuia să-i monteze pe toți împotriva celorlalți, provoca accidente, îi obliga pe oameni să facă
lucruri pe care ei n-ar fi vrut să le facă.
— Îl faci să pară malefic într-un mod destul de demodat, rosti sceptică
Nancy. Copilul satanic.
— E un punct de vedere, spuse Patrick. Când era el prezent, oamenii cădeau întruna de pe stânci, aproape se înecau sau izbucneau în lacrimi.
Viața lui a constat din dobândirea de noi și noi victime pentru răutatea lui, pentru ca apoi să-i piardă.
— Trebuie să fi fost și fermecător, spuse Nancy.
— Era un scump, spuse Patrick.
