— Fir-ar a dracu’, înjură Patrick.
Se prăbuși lângă perete. Indiferent cât de des ar fi făcut asta, vomitatul nu-și pierdea niciodată capacitatea de a-l surprinde.
Zguduit de faptul că fusese pe punctul de a se sufoca, își aprinse o țigară și o fumă prin mâzga amară care îi căptușea gura. Bineînțeles, acum întrebarea era dacă să ia niște heroină ca să se calmeze.
Riscul era să-i fie și mai rău.
Își șterse transpirația de pe mâini, deschise delicat în poală pachețelul cu heroină, înmuie degetul mic în ea și aspiră cu ambele nări. Nesimțind imediat vreun efect negativ, repetă doza.
În sfârșit, pacea. Închise ochii și oftă. Ceilalți n-aveau decât să se ducă
dracului. Nu se mai întorcea. Avea să-și strângă aripile (mai luă o doză) și să
se relaxeze. Locul în care lua heroină era casa lui și cel mai adesea asta însemna buda unui necunoscut.
Era atât de obosit; trebuia neapărat să doarmă puțin. Să doarmă puțin.
Să-și strângă aripile. Dar dacă George și ceilalți trimiteau pe cineva să-l caute, și acesta găsea chiuveta împroșcată cu vomă și bătea la ușa cabinei?
VP - 89
Oare nu mai exista liniște, nu mai exista loc de odihnă? Bineînțeles că nu. Ce întrebare absurdă.
VP - 90
11.
— Am venit să iau rămășițele lui David Melrose, spuse Patrick, zâmbindu-i larg tânărului cu maxilar proeminent și cu o claie de păr castaniu strălucitor.
— Domnul… David… Melrose… spuse acesta gânditor, dând paginile registrului mare îmbrăcat în piele.
Patrick se aplecă peste tejgheaua care semăna mai mult cu un amvon plasat pe podea decât cu un birou și văzu, lângă registru, un caiet ieftin pe care scria „Aproape morți”. Ăsta era dosarul în care trebuia să intre; ar fi putut să depună cerere imediat.
Fuga de la Clubul Key îi crease o exuberanță stranie. După ce își pierduse cunoștința timp de o oră în cabina de toaletă, se trezise revigorat, dar incapabil să dea ochi cu ceilalți. Țâșnise pe lângă portar ca un infractor, se repezise după colț la un bar și apoi se dusese la firma de pompe funebre. Mai târziu trebuia să-și ceară scuze de la George. Să mintă și să-și ceară scuze, așa cum făcea sau voia să facă întotdeauna după orice contact cu altă ființă
umană.
— Da, domnule, spuse recepționerul voios când găsi pagina. Domnul David Melrose.
— N-am venit să-i aduc laude, ci să-l îngrop, declară Patrick, bătând teatral cu degetul în masă.
— Să-l îngro… păți? se bâlbâi recepționerul. Noi înțeleseserăm că
persoana urmează să fie incinerată.
— Vorbeam metaforic.
— Metaforic, repetă tânărul.
Nu era complet liniștit. Asta însemna că acum clientul avea să-i dea în judecată?
— Unde e cenușa? întrebă Patrick.
— Mă duc s-o aduc, domnule, spuse recepționerul. Sunteți trecut cu o cutie, adăugă el nu la fel de sigur pe el ca înainte.
— Exact, spuse Patrick. Nu are rost să arunc banii pe o urnă. Oricum, cenușa o să fie împrăștiată.
— Așa, spuse recepționerul cu o voioșie incertă. Apoi privi în lateral și își corectă numaidecât tonul. Mă ocup imediat de asta, domnule, spuse el tare, cu o psalmodiere onctuoasă și artificială, pornind neîntârziat spre o ușă
mascată de lambriuri.
VP - 91
Patrick privi peste umăr și descoperi ce îi provocase acest nou zel. Văzu o siluetă înaltă pe care o recunoscu, fără s-o poată identifica imediat.
— Noi lucrăm într-un domeniu în care cererea și oferta trebuie neapărat să fie identice, glumi acest bărbat pe jumătate familiar.
În spatele lui era directorul chel și mustăcios care în după-amiaza anterioară îl condusese la cadavrul tatălui său. Directorul păru să tresare și să zâmbească în același timp.
— Avem singura resursă care nu o să se epuizeze niciodată.
În mod evident, bărbatul înalt se simțea bine. Directorul ridică din sprâncene, iar ochii lui zvâcniră în direcția lui Patrick.
Bineînțeles, se gândi Patrick, era omul acela îngrozitor pe care îl cunoscuse în avion.
— Fir-ar a naibii, șopti Earl Hammer, cred că încă mai am unele lucruri de învățat despre PR. Recunoscându-l pe Patrick, strigă: Bobby! și traversă
holul cu romburi din marmură.
