— Bețiv, spuse el cu o șoaptă lungă și elastică.
— Ton-ton-ton, răspunse Ballantine.
George zâmbea, dar Patrick ascultă neajutorat cum sunetele se scurg pe lângă el, ca fotografia unor stopuri pe o stradă umedă.
— Uuu… Uuu… Uuu… Eș. Eș. Ton-ton-ton.
Patrick stătea uluit în fața meniului, ca și cum nu ar mai fi văzut niciodată
așa ceva. Pagini întregi de animale moarte – vaci, creveți, porci, stridii, miei –
se întindeau ca o listă a victimelor de război, însoțite de o scurtă descriere a modului în care acestea fuseseră tratate după moarte – străpunse, fripte, afumate și fierte. Dumnezeule, dacă își închipuiau că el o să mănânce chestiile astea, atunci erau nebuni.
VP - 85
Patrick văzuse sângele întunecat de la gâtul unei oi țâșnind pe iarba uscată. Muștele harnice. Duhoarea de stârv. Auzise cum se rup rădăcinile în timp ce scotea un morcov din pământ. Toți oamenii vii stăteau pe un morman de corupție, cruzime, mizerie și sânge.
Dacă trupul lui ar fi putut să se transforme într-un geam de sticlă, în intervalul descărnat dintre două spații, cunoscându-le pe amândouă, dar neaparținând nici unuia, atunci ar fi fost eliberat de datoria grosieră și sălbatică pe care o datora restului naturii.
— Uuu… Uuu… ei? întrebă George.
— Ăă… eu… ăă, spuse Patrick, simțindu-se departe de propria voce, ca și cum aceasta i-ar fi ieșit din picioare. Eu… ăă, o să iau… încă… un Bullshot…
am mâncat târziu de dimineață… hm… nu mi-e foame.
Efortul de a spune aceste câteva cuvinte îl lăsă cu răsuflarea tăiată.
— Ton-ton-ton-ton, obiectă Ballantine.
— Eș sigur? întrebă Tom. Eș uuu?
De ce spunea Tom „uuu”? Fuga devenea din ce în ce mai complicată. Nu după mult timp, George avea să spună „Ton” sau „Eș”, și atunci cum rămânea cu Patrick? Cum rămânea cu ei toți?
— Doarîncăunpahar, icni Patrick, zău.
Se șterse din nou pe frunte și se holbă la piciorul paharului său de vin care, iluminat de soare, arunca un os fracturat de lumină pe fața de masă
albă, ca o radiografie a unui deget rupt. Ecourile contorsionate din jurul lui începuseră să se stingă, transformându-se în șuieratul ușor al unui televizor nereglat. Nu mai era incomprehensiune, ci un fel de tristețe, ca o posomorală
postcoitală amplificată enorm care îl separa de ceea ce se întâmpla în jurul lui.
— Martha Boeing, spunea Ballantine, mi-a zis că pe drumul spre Newport a simțit amețeli, iar doctorul ei i-a spus să ia la ea brânzeturile astea mici franțuzești pe care să le mănânce în călătorie – evident, era un fel de lipsă de proteine.
— Nu pot să cred că malnutriția Marthei e una foarte gravă, spuse Tom.
— Ei bine, remarcă George cu diplomație, nu toată lumea trebuie dusă cu mașina în Newport la fel de des ca ea.
— Am amintit asta, spuse Ballantine cu anumită mândrie, pentru că și eu am avut aceleași simptome.
— Pe același drum? întrebă Tom.
— Pe exact același drum, confirmă Ballantine.
— Ei, ăsta e Newportul, spuse Tom; îți suge toate proteinele. Doar genul sportiv de oameni pot să ajungă acolo fără asistență medicală.
VP - 86
— Dar doctorul meu, zise Ballantine răbdător, mi-a recomandat unt de arahide. Martha avea îndoieli în privința asta și mi-a spus că brânzeturile acelea franțuzești sunt atât de minunate pentru că poți să le despachetezi imediat și să le arunci în gură. Voia să știe cum ai putea să mănânci untul de arahide. „Cu lingura”, i-am spus, „ca pe caviar”.
Ballantine chicoti.
— Ei, la asta n-a mai știut ce să răspundă, conchise el triumfător, și cred că o să treacă la unt de arahide.
— Cineva ar trebui să-l avertizeze pe Sun-Pat, fu de părere Tom.
— Da, trebuie să fii atent, spuse George, altfel o să pornești o modă cu untul ăsta de arahide. Oamenii ăștia din Newport când se apucă de ceva, nu mai poți să-i oprești. Îmi amintesc că Brooke Rivers m-a întrebat unde îmi fac cămășile, iar data următoare când am comandat niște cămăși mi-au spus că lista de așteptare e de doi ani. Mi-au spus că apăruse o creștere absolut extraordinară a comenzilor din America. Ei, bineînțeles, eu știam despre cine e vorba.
Un chelner veni să le ia comanda, și George îl întrebă pe Patrick dacă era absolut sigur că nu voia „ceva solid”.
— Absolut, răspunse Patrick. Nimic solid.
— Nu l-am văzut niciodată pe tatăl tău să-și piardă apetitul, spuse George.
— Nu, era singurul lucru pe care puteai conta la el.
— Ah, n-aș merge până acolo, protestă George. Era un pianist extraordinar de bun. Apoi George le explică celorlalți: Te ținea treaz toată
noaptea cântând cea mai hipnotizantă muzică.
