— Ahh-aa, spuse Ballantine luând cartea.
— Încă un Bullshot, te rog, spuse George.
— Da, domnule.
Ballantine încercă să-și reprime zâmbetul de mândrie.
— Pistoalele astea de aici, explică el bătând cu degetul în coperta cărții, sunt două pistoale de duel spaniole din secolul al XVII-lea, care sunt cele mai valoroase arme de foc din lume. Dacă vă spun că înlocuirea trăgaciurilor a costat peste un milion de dolari, cred că puteți să vă faceți o idee despre ce e vorba.
— Asta te face să te întrebi dacă merită să te duelezi, remarcă Patrick.
— Periuțele de curățat originale fac, doar ele, peste un sfert de milion de dolari, chicoti Ballantine, așa că e mai bine să nu tragi prea des cu pistoalele astea.
George părea îndurerat și distant, dar Ballantine, în rolul său de Triumf al Vieții îndeplinind valoroasa sarcină de a-l distrage pe Patrick de la teribila lui suferință, era de neoprit. Își puse niște ochelari semicirculari cu ramă de baga, dădu capul pe spate și își privi condescendent cartea, în timp ce dădea paginile.
— Asta de aici, spuse el oprind curgerea paginilor și ridicând cartea deschisă spre Patrick, asta e prima pușcă Winchester cu repetiție produsă
vreodată.
— Uimitor, oftă Patrick.
— Când am vânat în Africa, am doborât un leu cu pușca asta, recunoscu Ballantine. A fost nevoie de mai multe focuri – nu are calibrul unei arme moderne.
— Atunci probabil că ai fost recunoscător pentru mecanismul cu repetiție, sugeră Patrick.
— A, eram asigurat de câțiva vânători de încredere, spuse Ballantine mulțumit de sine. Descriu acest incident în cartea pe care am scris-o despre expedițiile mele de vânătoare în Africa.
VP - 81
Chelnerul se întoarse cu al doilea Bullshot pentru Patrick și cu încă o carte mare la subsuoară.
— Harry s-a gândit că poate o vreți și pe asta, domnule Morgan.
— Ei, să fiu al naibii, rosti Ballantine cu un accent nazal colocvial, întinzându-se pe spate și zâmbindu-i chelnerului. Am vorbit despre cartea asta și îmi cade în poală. Ei, asta numesc eu servicii bune! Deschise noul volum cu o încântare familiară. Unii dintre prietenii mei au fost suficient de amabili ca să spună că am un stil excelent, explică Ballantine cu o voce care nu suna atât de uimită pe cât ar fi vrut el. Eu nu cred asta, am scris doar ce s-a întâmplat. Modul în care am vânat în Africa e un mod de viață care nu mai există, și eu n-am făcut decât să spun adevărul despre asta, atâta tot.
— Da, zise George. Unii jurnaliști și oameni de felul ăsta scriu multe prostii despre ceea ce ei numesc „aristocrații aventurieri din Africa”. Ei bine, eu am fost de multe ori acolo în perioada aia și pot să vă spun că nu exista mai multă nefericire ca de obicei, nu exista mai multă bețivăneală ca de obicei, oamenii se comportau exact la fel ca în Londra sau New York. George se aplecă și luă o măslină. E adevărat că luam cina în pijamale, adăugă el gânditor, ceea ce presupun că era puțin neobișnuit. Dar nu pentru că voiam să ne culcăm unii cu alții, chiar dacă, evident, se întâmpla destul de des și asta, cum se întâmplă întotdeauna; pur și simplu a doua zi trebuia să ne trezim în zori ca să mergem la vânătoare. Când ne întorceam după-amiaza, beam „prăjeală”, adică whisky cu sifon sau orice voiai. Apoi ne ziceau „Baia, șefu’, e timpul pentru baia” și ne pregăteau baia. După asta iar „prăjeală”, apoi cina în pijamale. Oamenii se comportau la fel ca oriunde altundeva, chiar dacă, trebuie să spun, beau foarte mult, foarte, foarte mult.
— Pare un paradis, spuse Patrick.
— Ei, știi, George, băutul făcea parte din modul acela de viață, explică
Ballantine. Transpirai toată băutura.
— Da, exact, confirmă George.
„Poți să transpiri prea mult și fără să te duci în Africa”, se gândi Patrick.
— Asta e o fotografie cu mine cu o capră de munte din Tanganyka, spuse Ballantine, întinzându-i lui Patrick a doua carte. Mi s-a spus că era ultimul mascul potent al speciei, așa că nu mă pot abține să am sentimente amestecate în privința asta.
„Dumnezeule, e și sensibil”, se gândi Patrick, privind fotografia cu un Ballantine mai tânăr cu pălărie kaki, îngenuncheat lângă cadavrul unei capre.
— Eu însumi am făcut fotografia, spuse Ballantine nonșalant. Mai mulți fotografi profesioniști m-au implorat să le spun „secretul” meu, dar a trebuit VP - 82
să-i dezamăgesc – singurul secret e să ai un subiect fascinant și să-l fotografiezi cât de bine știi tu.
— Uimitor, murmură Patrick.
— Uneori, dintr-un imbold necugetat al mândriei, continuă Ballantine, m-am inclus și pe mine în aceste cadre și am permis unuia dintre băieți să
apese pe declanșator – asta puteau să facă.
— Ah, spuse George cu o vervă necaracteristică lui, uite-l pe Tom.
Un bărbat extraordinar de înalt, în costum albastru cu dungulițe, își croi drum printre mese. Avea un păr cărunt rar, dar haotic și ochi injectați și pleoștiți.
Ballantine închise cele două cărți și le puse pe genunchi. Bucla monstruoasei lui vanități era completă. Vorbise despre o carte în care scrisese despre fotografiile lui cu animale pe care le împușcase cu arme din magnifica lui colecție, o colecție fotografiată (din păcate, nu de el) în a doua carte.
— Tom Charles, spuse George, Patrick Melrose.
— Văd că vorbeați cu Omul Renașterii, spuse Tom cu o voce seacă și scrâșnită. Ce mai faci, Ballantine? Îl puneai la curent pe domnul Melrose cu realizările tale?
— Ei bine, m-am gândit că l-ar putea interesa armele, replică Ballantine arțăgos.
— Lui Ballantine nici nu-i trece prin minte că cineva ar putea să nu fie interesat de arme, croncăni Tom. Mi-a părut rău să aud de tatăl tău, cred că
ești foarte mâhnit.
— Cred că da, răspunse Patrick, luat prin surprindere. E o perioadă
