VP - 75
De ce nu se culcase niciodată cu ea? Faptul că Marianne nu manifestase niciodată vreun semn de dorință față de el nu fusese de ajutor, dar el putea fi atribuit prieteniei ei cu Debbie. La urma urmei, cum ar fi putut să-i reziste, se gândi Patrick privindu-se în oglindă.
Fir-ar al naibii! Avea să fie nevoit să se bazeze pe mila lui Marianne.
— Ei, știi cum e, spuse el sarcastic. „Unde îți este, moarte, boldul?”6
— „Dintre toate lucrurile din lume cărora li se reproșează că ar fi malefice, moartea e cea mai nevinovată de această acuzație”.
— La marele fix, în cazul ăsta, spuse Patrick. Cine a spus chestia asta?
— Episcopul Taylor, în Regulile corecte pentru o moarte sfântă, îi destăinui Marianne.
— E cartea ta preferată?
— E atât de minunată, icni ea răgușit; jur pe Dumnezeu că e cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată.
Era și deșteaptă. Era inadmisibil; trebuia s-o aibă.
— Vrei să iei cina cu mine? o întrebă Patrick.
— O, Doamne, aș vrea… icni Marianne, dar trebuie să iau cina cu părinții mei. Vrei să vii și tu?
— Ar fi minunat, spuse Patrick, iritat că nu o poate avea doar pentru el.
— Bun, toarse Marianne. O să-i anunț pe părinții mei. Vino la ei pe la ora șapte.
— Perfect, spuse Patrick. Apoi, fără nicio reținere, continuă: Te ador.
— Hei! zise Marianne ambiguu. Ne vedem mai târziu.
Patrick închise. Trebuia s-o aibă, categoric trebuia s-o aibă. Nu era doar ultimul obiect pe care se fixase dorința lui lacomă de a fi salvat; nu, era femeia care avea să-l salveze. Femeia a cărei inteligență rafinată, compasiune profundă și trup divin, da, al cărei trup divin avea să reușească
să-i abată atenția de la puțul mohorât al sentimentelor lui și de la contemplarea trecutului.
Dacă punea mâna pe ea avea să se lase de droguri pentru totdeauna sau cel puțin avea să aibă pe cineva foarte atrăgător cu care să le ia. Patrick chicoti nebunește, se înfășură cu un prosop și se duse în dormitor cu energie reînnoită.
Arăta ca dracu’, era adevărat, dar toată lumea știa că, în afara banilor mulți, femeile prețuiau cu adevărat blândețea și umorul. Blândețea nu era specialitatea lui și nu se simțea foarte amuzant, dar aici era vorba de destin: trebuia s-o aibă sau să moară.
6 Biblia, Corinteni 1, 15:55.
VP - 76
Era timpul să devină practic, să ia o Black Beauty și să încuie cocaina în valiză. Patrick pescui din sacou o capsulă și o înghiți cu o eficiență
impresionantă. În timp ce aranja cocaina, nu văzu niciun motiv pentru care să nu mai ia o ultimă doză. La urma urmei, nu mai luase o doză de aproape 40 de minute și nu avea să mai ia alta preț de câteva ore. Prea leneș ca să
parcurgă întregul ritual, băgă acul într-o venă ușor accesibilă de pe dosul palmei și își administră injecția.
Era evident că efectele slăbeau, observă el. Încă putea să umble, chiar dacă puțin tremurat, cu umerii ridicați între urechi și maxilarul încleștat.
Era absolut insuportabil să contempleze perspectiva de a fi despărțit de cocaină atât de mult timp, dar dacă lua provizii cu el nu se putea controla.
Rezonabil era să-și pregătească două doze, una în seringa destul de obosită
și veche pe care o folosise toată noaptea, cu pistonul de cauciuc care acum tindea să se prindă de marginile tubului, iar cealaltă în prețioasa seringă
neatinsă. Așa cum unii oameni purtau batistă în buzunarul de la piept ca să
facă față urgenței lacrimilor unei femei sau unui strănut, Patrick își îndesa adesea câteva seringi în același buzunar, ca să facă față pustietății mereu reînnoite care îl invada. Piu! Piu! Fii pregătit.
Afectat de o nouă halucinație auditivă, Patrick auzi o conversație dintre un polițist și un angajat al hotelului.
— Tipul ăsta era client regulat?
— Nu, era genul care e în vacanța vieții lui.
— Bine, bine, murmură Patrick impacientat.
Nu se lăsa intimidat atât de ușor.
Își luă o cămașă curată și al doilea lui costum, unul herringbone gri-închis, și își vârî picioarele în pantofi în același timp în care își încheia butonii din aur. Cravata argintiu cu negru, din păcate singura pe care o avea, era stropită cu sânge, dar Patrick o legă mai scurt și reuși să ascundă acest fapt, chiar dacă trebuia să bage capătul mai lung în cămașă, practică pe care o disprețuia.
Mai greu de rezolvat era problema ochiului stâng, acum complet închis, cu excepția unui tremur nervos ocazional. Putea să-l deschidă, cu mare efort, însă doar dacă ridica sprâncenele până într-o poziție de indignare extremă.
În drum spre Clubul Key avea să se ducă la o farmacie ca să-și cumpere un bandaj pentru ochi.
Buzunarul de la piept era suficient de adânc ca să ascundă pistoanele ridicate ale celor două seringi, iar pungulița de heroină încăpea perfect în buzunarul mic din dreapta. Totul era sub control, mai puțin faptul că
