transpira ca un porc înjunghiat și nu putea scăpa de senzația că uitase ceva crucial.
VP - 77
Patrick scoase lanțul de la ușă și privi nostalgic haosul întunecos și fetid pe care îl lăsa în urma lui. Draperiile erau în continuare trase, patul nefăcut, pernele și hainele pe podea, veioza răsturnată, căruciorul cu mâncare putrezea în căldura din încăpere, baia era inundată și televizorul, la care un bărbat striga „Vino la Crazy Eddie’s! Prețurile sunt demente”, continua să
pâlpâie.
Patrick ieși pe hol și nu putu să nu observe că în fața camerei de alături stătea un polițist.
Paltonul! Asta uitase. Dar dacă se întorcea nu avea să pară vinovat?
Ezită în ușă, apoi murmură tare „A, da, trebuie să…”, atrăgând atenția polițistului. Se întoarse îngrozit în cameră. Ce căuta aici poliția? Puteau să-și dea seama ce făcuse el?
Paltonul i se păru greu și mai puțin liniștitor ca de obicei. Nu trebuia să
întârzie prea mult, altfel polițiștii aveau să se întrebe ce punea la cale.
— O să te coci în paltonul ăla, rosti polițistul zâmbind.
— Nu e o infracțiune, nu-i așa? întrebă Patrick mai agresiv decât intenționase.
— În mod normal, spuse polițistul simulând seriozitatea, ar trebui să te arestăm, dar suntem prea ocupați.
Polițistul ridică resemnat din umeri.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Patrick, în stilul lui de „parlamentar care vorbește cu alegătorul”.
— Un tip a murit de infarct.
— Petrecerea a luat sfârșit, spuse Patrick, cu un sentiment tainic de plăcere.
— A fost o petrecere noaptea trecută? Polițistul deveni brusc curios.
— Nu, nu, voiam doar să spun…
Patrick simți că merge pe prea multe drumuri deodată.
— Ai auzit cumva zgomote, strigăte, ceva neobișnuit?
— Nu, n-am auzit nimic.
Polițistul se relaxă și își trecu mâna peste scalpul în mare parte chel.
— Ești din Anglia, nu-i așa?
— Exact.
— Mi-am dat seama după accent.
— O să te facă în curând detectiv, spuse Patrick ironic.
Îi făcu un semn cu mâna și porni de-a lungul covorului cu ghivece cu flori luxuriante roz și verzi, închipuindu-și că ochii polițistului aruncă flăcări care îi ard spatele.
VP - 78
10.
Patrick urcă treptele Clubului Key cu un zel neobișnuit, în timp ce nervii i se zvârcoleau ca un covor de viermi de deasupra cărora a fost îndepărtată
lespedea, expunându-i asediului cerului liber. Intră grăbit și recunoscător în holul întunecos al clubului, cu un bandaj la ochi și cu cămașa lipită de spatele transpirat.
Portarul îi luă paltonul cu o surprindere nerostită și îl conduse pe un coridor îngust cu pereții acoperiți de amintiri despre câini, cai și servitori remarcabili și de una sau două caricaturi care aduceau mărturie micilor excentricități de mult uitate ale anumitor membri răposați. Chiar era un templu al virtuților englezești, așa cum îi promisese George.
Patrick fu condus într-o încăpere lambrisată mare, plină de fotolii verzi și maro din piele cu design victorian și tablouri imense și lucioase cu câini ținând păsări în boturile lor obediente, și îl văzu pe George într-un colț, deja conversând cu alt bărbat.
— Patrick, dragul meu, ce mai faci?
— Bună, George.
— Ai pățit ceva la ochi?
— Doar o mică inflamație.
— O, Doamne, ei, sper să-ți treacă, spuse George pe un ton sincer. Îl cunoști pe Ballantine Morgan?
George se întoarse spre un bărbat mic, cu ochi albaștri cu vedere slabă, păr alb îngrijit și o mustață bine tunsă.
— Bună, Patrick, spuse Ballantine, strângându-i mâna cu putere.
